Minuni

Pentru folosul si insuflarea tuturor celor care citesc despre gandul acesta de impreuna-rugaciune in lumina Candelei, vom reda în continuare câteva mărturii ale unor oameni care au fost pomeniți la diferite Candele ( grupuri de rugatori deja constituiti dintr-un anumit oras/ zona, ori langa un anumit Parinte) și care au mărturisit cum au simțit că Dumnezeu a lucrat în chip minunat în viața lor (minunat însemnând nu neapărat o vindecare miraculoasă, ci o schimbare inexplicabilă a stării sufletești, în primul rând, și eventual chiar și a celei fizice, toate acestea fără motive exterioare logice, vizibile).

« Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu eşti Dumnezeu, Care faci minuni! » (Psalmul 76,13)



Prezentam mai jos cateva marturii:


Daiana şi Dacian Talianu, medici în Belgia<
„Am transformat această disperare în rugăciune”

Necazurile, încercările, ispitele sunt dascăli buni, care ne călăuzesc paşii spre viaţa adevărată, spre ceea ce sufletul caută neîncetat, spre Hristos Domnul. Suferinţa pricinuită de manifestările extrem de rare ale unui cancer ovarian i-a făcut pe cei doi soţi, Daiana şi Dacian Talianu, să răscumpere vremea cf. Efeseni 5:16 şi, încet-încet, odată cu preschimbarea lor duhovnicescă, să preschimbe și durerea în bucurie: în bucuria descoperirii unei vieţi noi, în bucuria participării la slujbe şi a curăţirii sufletului prin Taina Spovedaniei, în bucuria descoperirii unei familii mari şi iubitoare – parohia din care fac parte –, ai cărei membri îi susţin şi se roagă neîncetat pentru ei. (R.T.)

– Doamna Daiana, vă rugăm să ne spuneți povestea dumneavoastră. Cu ceva timp în urmă s-a declanşat pentru prima oară cancerul – primul cancer, căci au fost două. Cum aţi aflat de boală?

Daiana: S-au împlinit patru ani de-atunci. Eram, ziceam eu, bine cu sănătatea, aparent foarte bine, nu aveam, practic, nici un simptom. Eram la schi şi totul a început cu nişte tulburări de vedere – eu fiind medic oftalmolog. Prima dată am crezut că e oboseala mea, că am schiat prea mult, că am stat cu ochii în soare… Dar nu mi-a trecut. Apoi am zis că e o migrenă, eu suferind foarte mult de migrene. Dar tot nu a trecut; din contră, se agrava. Şi, în perioada cât am stat la schi, lucrurile au început să meargă din ce în ce mai rău. Eram derutată de simptome, nu se lega mai cu nimic din ceea ce văzusem în practica curentă: vedeam lumini care se mişcau în faţa ochilor, din ce în ce mai multe şi mai agresive.

Am ajuns în Belgia şi am început investigaţiile. Totul părea bine, ceea ce pe mine, de fapt, mă îngrijora foarte tare. Începusem să conturez nişte diagnostice, dar, din nefericire, nu au ieşit acele diagnostice pe care le voiam. Deja aveam în minte o temere, dar refuzam să cred, nici nu puteam să-mi închipui că ar putea fi așa ceva.

Atunci, în acele momente, m-am îndreptat spre Părintele Ciprian. Îl cunoşteam pe Părinte, dar, din păcate, deşi îl cunoşteam, nu prea mergeam la biserică. Ajungeam pe la sfârşitul slujbei, din când în când… Nu aveam o viaţă de parohie, nici nu-mi închipuiam că există aşa ceva.

– Dar cum vă raportaţi până atunci la Dumnezeu?

– Am fost crescută într-o familie ortodoxă şi respectam sărbătorile, dar nu cum trebuie; era un fel de-al nostru de interpretare personală a ceea ce trebuie să facem. Mama este credincioasă, dar ea niciodată nu ne-a impus să mergem la biserică. După aceea şi-a reproşat că nu ne-a dus. De exemplu, când îi văd acum, la biserică, pe toţi copiii cum se împărtăşesc, îmi dau seama că eu nu am făcut la fel pentru copiii mei. I-am dus o dată sau de două ori în atâţia ani de zile, nu am considerat că este un lucru atât de important. Deşi nu puneam în dubiu existenţa lui Dumnezeu, aveam o viaţă destul de lumească amândoi.

În momentul în care au apărut problemele cu ochii, m-am îndreptat spre Părinte. Ajutorul Părintelui a fost extraordinar, tot ce ne-a sfătuit, tot ce ne-a spus… Părintele a început să ne vorbească de Sfântul Nectarie, de Sfântul Efrem şi de Sfântul Luca al Crimeei, care a fost medic şi opera şi rezolva şi probleme oftalmologice. Așa a început să mă sfătuiască să le citesc vieţile. Și am început să le citesc vieţile.

În acel moment, în capul meu era o foarte mare confuzie, sinceră să fiu. Lucrurile avansau tot mai mult, eu nu ştiam de ce să mă leg, mă simţeam efectiv neputincioasă, îmi dădeam seama că formarea mea ca medic nu mă ajută cu nimic. Vederea mi se degrada tot mai tare și mă tot rugam la Dumnezeu să mă îndrume către cineva care să-mi pună un diagnostic. Am fost la control în Bruxelles, în diferite părţi, dar nu prea aveam încredere în ceea ce mi se spunea. Nici nu înţelegeam, mi se părea de necrezut: cum, dacă am o boală, de ce tocmai ochii? Ca oftalmolog mă întrebam: de ce ochii şi nu altceva? Ulterior am înţeles că de asta Dumnezeu mi-a dat aceste simptome chiar la ochi, ca să caut şi să merg mai departe cu investigațiile. Căci, dacă aş fi stat liniştită, cum mi se spunea: „Staţi liniştită şi ne vedem peste câteva luni!”, poate că ar fi fost prea târziu…

„Va orbi, asta e situaţia!”

Daiana: În acele momente grele de deznădajde, ne rugam ca Dumnezeu să ne trimită un ajutor, un semn, o speranță. Mă rugam mult la Sfântul Luca al Crimeei să mă vindece sau să trimită el un medic care să facă acest lucru în locul său. La un moment dat am găsit un profesor care mi-a pus diagnosticul corect – era ceea ce bănuiam: cancer ovarian. Investigaţiile au fost foarte rapide şi operaţia a mers relativ repede.

Ceea ce am avut eu la ochi a fost o manifestare extrem de rară. Practic, eu nu prea am întâlnit-o ca oftalmolog. O ştiu din cărţi – o ştim toţi din cărţi, dar nu o întâlnim și în realitate. Era o manifestare paraneoplazică, o reacţie imună: organismul încerca să creeze nişte anticorpi împotriva cancerului, nişte anticorpi absolut ineficienţi, dar care găsesc o secvenţă comună cu retina umană din ochi, şi atunci anticorpii încep să atace ochiul, li se pare că el e „vinovatul” – asta fiind o boală extraordinar de rară, practic nici nu există tratament. Din păcate, toate încercările erau cu rezultate dezastruoase.

Aici soţul m-a ajutat foarte mult, pentru că eu nu mai rezistam să caut prin literatura medicală, să văd ce-aş putea face. Dumnezeu ne-a ajutat și am găsit tratamentul pe care l-am urmat şi care a mers foarte bine pentru ochi. – Domnule Dacian, cum ați găsit tratamentul?

Dacian: L-am găsit întâmplător, mai mult pentru că Daiana mă împingea de la spate, pentru că eu nu înţelegeam nimic din ce se întâmpla, nu înţelegeam cum se poate să se ajungă la o asemenea degradare a ochiului – erau 10 cazuri în lume! –, nimeni nu ştia nimic despre ea, toată lumea îi spunea să stea liniştită. Daiana m-a împins să caut un profesor din Gent, un om extraordinar, care, atunci când am intrat peste el şi i-am spus: „E ceva, trebuie să găsiţi…”, mi-a zis: „Mai mult v-am ascultat şi am mers după instinct”. Și a găsit, într-adevăr, când toţi ceilalţi îi spuneau că nu e nimic la ochi, a găsit că intră în cadrul unei manifestări foarte rare care acompaniază manifestările cancerului.

În momentul acela au început investigaţiile, şi după aceea am căutat tratament, căci tot ce ne spuneau şi cei din Belgia, şi cei din State, și cei din Japonia – cu care comunicam prin e-mail – era orbirea fără întoarcere: „Va orbi. Trebuie să vă obişnuiți, asta e situaţia!”. Am zis: „Nu! Vom căuta!”. Şi Daiana m-a împins: „Caută, caută, caută…”. Veneam de la serviciu, nopţile, adormit, și căutam, căutam… Şi am intrat pe studiile americane de research, unde am găsit un singur studiu în care o femeie fusese ameliorată cu tratamentul ăsta experimental. Ne-am întors la profesorul din Gent şi i-am spus: „Ăsta e tratamentul!”. Am simţit că ăsta e tratamentul, pur şi simplu, aveam şi binecuvântarea Părintelui să urmăm tratamentul ăsta. Şi omul s-a uitat la noi şi a zis: „Nu ştiu de ce, dar vă cred”. El a plătit totul, ne-a suportat financiar, că nu era uşor: 4.000 de euro pe lună…

Daiana: De fapt, firma a făcut rost de bani, pentru că tratamentele neconvenționale nu sunt recunoscute de Casa de Asigurări, deci, practic, nu sunt rambursate – e ceea ce se numeşte off-label. E vorba de un tratament pentru alte boli, care mi-a fost aplicat mie şi care, din fericire, a avut rezultat. Mai era un studiu făcut de americani, în care discutau că și numai dacă se stopează evoluţia bolii se consideră favorabil. Şi la mine nu numai că s-a stopat, ci s-a și ameliorat. Practic, ajunsesem să nu mai văd, nu puteam să mai conduc…

Dacian: Pe stradă o duceam eu de mână.

Daiana: Nu mai vedeam clar faţa copiilor, nu-mi mai puneam nici problema de a profesa – îmi puneam doar problema de-a trăi, de-a vedea. „Sfântul Nectarie o să vă vindece!”

Daiana: Acea perioadă a fost destul de grea, cu gânduri destul de negre, în care singurul sprijin a fost Dumnezeu. Adică mi-am dat seama că, la un moment dat, medicina are o limită. Chit cât am învăţat eu în facultate, cât ştiam eu ca oftalmolog, ştiam că, practic, aici se opreşte. Recunosc că am avut multe momente de îndoială, îmi era foarte greu să cred că aşa ceva se poate trata. Ştiu că-i spuneam mamei că o să orbesc, şi mama zicea: „Nu, stai liniştită, nu-ţi fă probleme, nu ne lasă Dumnezeu!”. Şi eu mă gândeam: „Săraca mama, ea nici nu ştie ce boală am! Nu-i mai spun, ca să n-o îngrijorez…”.

Într-adevăr, asta a fost o palmă peste necredinţa mea. Nu puteam să-mi închipui că aşa ceva se poate trata, nu puteam să-mi închipui că, în stadiul în care eram, se mai poate trata. Îmi aduc aminte, când a fost „Duminica orbului” la biserică şi Părintele citea Evanghelia şi zicea că e greu să ne închipuim bucuria acelui orb care a fost tămăduit, mă gândeam: „Eu, din fericire, pot să-mi închipui, ştiu ce înseamnă să fii acolo şi să te întorci la vedere normală!”. Asta a fost o chestie extraordinară!

După aceea, cu ajutorul Părintelui, mi-am dat seama că, la început, toată necredinţa mea şi tot ce nu înţelegeam eu – „De ce mie?”, „De ce ochii?” –, am reuşit să înţeleg că, de fapt, totul este spre binele meu, că, dacă nu aveam nici un simptom, puteam să stau mult şi bine până descopeream cancerul, şi poate atunci ar fi fost mult prea târziu. Dumnezeu mi-a dat o problemă, dar mi-a dat şi rezolvarea – mi-a dat foarte mult, mi-a dat toate căile să le rezolv.

Apoi, după punerea diagnosticului, disperarea era destul de mare. Mă operasem a doua oară, pentru că prima dată ei au refuzat să creadă că e cancer şi au făcut o operaţie mai mică la ovare, eu tot susţinând că e cancer. Le cerusem să-mi scoată tot, ei au refuzat şi iniţial au făcut o primă operaţie, mai mică. Atunci s-a dovedit că era vorba într-adevăr de cancer şi după aceea au trecut la operaţia mare, cea completă.

Dacian: Şi cei de la Ginecologie au zis: „Aţi avut dreptate…”.

Daiana: Da, din păcate. Eram disperată, vederea mi se degrada, deşi făcusem tratamentul, începusem chimioterapia, dar vedeam foarte-foarte prost, mă deranjau luminile… Noaptea, dacă se întuneca puțin, nu mai vedeam nimic. Ţin minte că era turneul de la Roland Garros şi-mi plăcea să urmăresc meciurile la televizor. Vedeam pete de culoare care se mişcau, asta era tot ce mai vedeam.

Soţul a zis atunci, în disperarea în care eram: „Mergem la Sfântul Nectarie!”. Eram proaspăt operată de o săptămână, chimioterapie… „Mergem la Sfântul Nectarie!”. A cumpărat repede biletele și am plecat. Îmi aduc aminte cum am plecat: nu vedeam mai nimic, mă ducea din loc în loc prin aeroport să mă aşez, căutam orice canapea să mă întind, fiind imediat după operaţie şi după prima şedinţă de chimioterapie. Am ajuns în Grecia, şi acolo, dintr-odată, nu a trebuit să mă mai aşez. Dumnezeu mi-a dat puterea să merg şi la Sfântul Efrem cel Nou, şi la Sfântul Nectarie. Nu trebuia să mă mai aşez, aveam puterea să stau acolo cât simţeam nevoia. Am cunoscut-o şi pe măicuţa stareţă de la Sfântul Nectarie, care m-a încurajat foarte mult, şi efectiv am simţit cum marea ei credință mă întărește și-mi dă puteri. Din păcate, nu reuşesc să-mi găsesc cuvintele, e ceva greu de descris ce am simţit, ceva ce nu am mai simţit niciodată… Am simţit că nu sunt singură, că Bunul Dumnezeu este cu mine.

Dacian: Când am ajuns la Eghina, Daiana avea îndoieli şi a zis: „Nu ştiu ce să facem…”. Și ne-a chemat Măicuţa Anastasia, o maică româncă de acolo, şi ne-a dus la maica stareţă, o femeie de vreo 80 de ani; şi-i povestea soţia că are dubii ce să facem. Era icoana Sfântului Nectarie în stânga ei, n-am să uit niciodată, și maica stareță ne-a zis: „Cum adică aveţi dubii? Sfântul Nectarie o să vă vindece!”. Parcă ne-a şters toată îndoiala din inimă. S-a întors către Anastasia şi i-a zis: „Te duci acum şi iei de la candela Sfântului ulei şi-i dai!”. Mie mi-a zis: „O ungi cu ulei!” – dar aşa, ca un ordin. Şi apoi, avea metanierul în mână şi a zis: „Ia-l, ia-l pe ăsta!”, şi i l-a dat Daianei. I-a spus să se roage. Asta a fost.

„Dacă e ilogic înseamnă că e rugăciune”

– Vorbeaţi de rugăciunea parohiei. Este vorba, probabil, de „candela” rugăciunii [1], în care se face o rugăciune continuă, „nestinsă”, zi și noapte, pentru cei bolnavi.

Daiana: Într-adevăr. Totul, totul a mers cu rugăciunile parohiei, cu „candela” şi cu Părintele. Orice făceam, orice investigaţie aveam de făcut, orice. Ochii şi-au revenit, dar, după aceea, am mai avut mici recăderi. Pentru orice îl rugam pe Părintele să facă rugăciuni, întotdeauna. Ţin minte, când am mai avut recăderi, că refăceam din nou tratamentul şi mergea bine. De două ori am avut aceste recăderi la ochi. Au început luminiţele, dar nu am mai început tratamentul; singurul lucru care s-a făcut au fost rugăciunile parohiei. Şi lucrurile şi-au revenit; nu numai că s-au oprit, dar parcă era mai bine ca înainte.

Oftalmolog fiind, nu e vorba de autosugestie: cunosc simptomele, ştiu prea bine să mi le descriu, să mi le controlez… Din păcate, le cunoșteam foarte-foarte exact şi nu era doar o impresie. Era vorba de câteva săptămâni în care lucrurile nu mergeau bine, şi l-am rugat pe Părinte şi, uşor-uşor, lucrurile au început să meargă iarăși bine. De fapt, profesorul de la Gent a mai avut un pacient cu aceeaşi boală ca mine, adică aceleaşi probleme cu ochii, şi inclusiv în Japonia a mai fost un pacient, însă ei doi, din păcate, nu au mers bine, nu au răspuns absolut deloc la acest tratament, care la mine a funcționat.

Totul a fost extraordinar. Ştiu că în fiecare moment când mă duceam la tratament, îl rugam pe Părinte să se roage, în fiecare clipă când mă uitam la tratament, mă gândeam că nu e nici un medicament rău acolo – e Sfântul Duh care coboară şi mă face pe mine bine. Chiar şi la chimioterapie nu am avut sentimentul că e otravă. Nu, nu am gândit că e otravă, m-am gândit că e un mod de tratament pe care Dumnezeu l-a îngăduit şi care îmi va face bine.

Dacian: Eu ştiam: de fiecare dată când era o problemă, îi trimiteam mesaj Părintelui. În momentul în care urma un examen medical, anunţam: „Mâine va fi examen”. Şi Părintele imediat declanşa „motorul” parohiei… Părintele are şi un simţ al umorului, pe care îl apreciez foarte mult. Într-o zi nu am trimis mesaj să spunem cum a fost în ziua examenului, şi am trimis abia a doua zi: „E bine”. Şi Părintele ne-a zis: „Uf, ne-aţi dat emoţii!”. Adică, oricât ar fi de greu, ştie să pună acea sămânţă a speranţei.

Asta a fost, pentru că spovedaniile lungi ale dânsului, în care soţia rămânea ore în șir, efectiv ele au fost cele care au reuşit să o ducă, şi să ne ducă, şi toate rugăciunile parohiei…

Daiana: O face, de fapt, pentru fiecare om care are o cumpănă, un moment greu…

Dacian: Pentru fiecare, face pentru fiecare. Efectul l-am văzut imediat, deci era teribil. De multe ori zici: nu se poate, e ilogic! Dacă e ilogic înseamnă că e rugăciune.

Daiana: Inclusiv profesorul din Gent, ştiu că, la ultimele examinări, se uita şi zicea: „Dacă am face aceste examinări şi nu am fi ştiut ce a fost, dacă nu am avea mărturia pe hârtie, am zice că e un ochi normal, care nu a avut niciodată absolut nimic!”. Și mă întreba: „Ce ați făcut? Ce ați reușit să faceți?”.

„Hai la spovedanie!”

– Ne-ați vorbit despre efectul rugăciunii și al spovedaniei asupra evoluţiei bolii. Puteți să ne spuneți cât de importantă e spovedania pentru vindecarea sufletului, ca apoi să se vindece şi trupul?

Daiana: Niciodată nu am înţeles şi nu am crezut că, dacă vreau, totuşi, să-mi vindec trupul, trebuie mai întâi să-mi vindec sufletul, la fel şi modul meu de-a gândi, modul meu de-a simţi, modul meu de-a mă ruga… Atunci am simţit, cu ajutorul Părintelui, de fapt, că nu voi putea niciodată să mă vindec cu adevărat dacă nu voi încerca să-mi vindec sufletul. Și, după aceea, problemele celelalte se rezolvă de la sine, într-un fel sau altul. Nu mi-am mai pus problema atât de lumeşte, ca medic: „Asta e boala, astea sunt şansele, ăsta e riscul de supravieţuire, ăsta e riscul de recidivă…”. Nu mi-am mai pus problema. Mi-am pus problema că astăzi este o zi de la Dumnezeu, Dumnezeu mi-a dat această zi, ne bucurăm de această zi.

Mi-am schimbat complet concepţia despre viaţă cu ajutorul lui Dumnezeu. Aşa mi-am găsit, practic, liniştea, pentru că altfel suntem tot timpul frământaţi: ce voi face, cum voi face? – planuri care nu-şi au nici un rost. Am învăţat că nu trebuie să-mi mai fac planuri, că singurul lucru pe care trebuie să-l fac e să mă bucur de ziua pe care mi-a dat-o Dumnezeu.

Dacian: De fiecare dată când Daiana se simţea mai rău, de fiecare dată când începea să-i scadă nădejdea, îi ziceam: „Hai, e timpul de spovedanie acum!”, şi plecam la spovedanie. Dar era lege – cum vedeam că alunecă un pic: „Hai la spovedanie!”.

Frumos este că, totuşi, până la urmă, toată familia a mers la spovedanie. Am zis că trebuie să fim toţi împreună duhovnicește, nu numai parohia, ci şi familia, inclusiv familiile noastre de origine, părinţii ei şi părinţii mei. Toată lumea a mers la spovedanie, toată lumea ţinea post, toată lumea se ruga. Şi am spus: datorită Daianei, tot neamul nostru se roagă.

Am simţit că în familie şi în neam s-a creat o atmosferă pozitivă, de unitate, dar asta a venit pe lângă toate celelalte, pentru că ce era mai important era spovedania. Spovedania, la vremea aceea, era baza la tot, la tot. Cum vedeam că Daiana iar începe să alunece către dubiu: „Nu, stop! Acum mergem la Părintele Ciprian!”. Era semnul că se rupe firul şi trebuie să-l reîntregim. Şi Părintele Ciprian „croşeta”, „croşeta” cu ea 5-6 ore, şi apoi, când ieşea, era alt om. Dar avea o răbdare pe care numai un duhovnic poate să o aibă.

Daiana: Şi slujbele, şi privegherile – am început să mergem la toate. Înainte, din păcate, nu ne puneam problema, şi după aceea am descoperit bucuria Liturghiei, bucuria slujbelor și, uşor-uşor, bucuria parohiei, a comuniunii cu ceilalţi, a pelerinajelor… Înainte mergeam singuri, dar când am mers prima dată cu parohia, mi-am dat seama că este bine şi singur, dar ce bucurie este să împarţi bucuria cu alţii! Acum aşteptăm tot timpul să ne spună Părintele când va fi următorul pelerinaj, ca să ne facem toţi programul în funcţie de asta.

Din păcate, toate aceste lucruri abia după aceea le-am învăţat. Mi-a fost greu, Dumnezeu mi-a fost alături, m-a ajutat, dar, ştiţi cum e, când te vezi, aşa, un picuţ „cu sacii în căruţă”, începi să mai aluneci pe anumite pante anterioare. Cum zice Părintele, omul vechi caută să mai iasă iar la suprafaţă. Asta mi s-a întâmplat mie cam la un an după, când totul era bine şi începusem, din păcate, să mai am anumite greşeli – eu ziceam că sunt minore, că nu aveau nici o legătură cu viața de dinainte. Și atunci a apărut al doilea cancer, la vezică, care nu avea legătură cu primul, şi atunci am învăţat că, de fapt, nu trebuie și nu pot să mă întorc spre viața de dinainte, cea lipsită de Dumnezeu.

Dacian: A doua cădere, după părerea mea, a fost pentru că ne întorsesem la ce eram înainte. Şi familia, şi relaţiile dintre noi deveniseră iar lumeşti, adică cu discuţii, uneori comentarii care nu-şi aveau rostul într-o familie creştină. Apoi s-a întâmplat ce s-a întâmplat şi ne-am dat seama că alunecasem şi nu era bine. Părintele ne-a spus, pentru că ne-am lăsat aşa, liniştiţi, „duşi de val”, cum se spune – deci a fost greşeala noastră –, că trebuie din nou muncă de rugăciune, tot a parohiei; că ei, săracii, chiar muncesc! Asta e frumos, că mergeam a doua zi după investigații, şi ne întrebau: „Cum este? Ce faceți?”. Toată lumea îşi punea întrebări a doua zi, cum a fost după examinare. Asta e frumos, când vezi că-i pasă cuiva de tine. I-am spus odată Părintelui că numai când îi văd aşa, pe toţi, îmi dau seama că fiecare, aşa cum îi vezi, cu neputinţele lor, fiecare s-a rugat pentru Daiana; fiecare în parte s-a rugat.

– Se simte puterea rugăciunii celorlalţi?

Dacian: Se simte foarte-foarte puternic şi se simte corabia condusă de Părinte. Puterea rugăciunilor e dusă de Părinte. Eu zic că Părintele ne duce pe toţi Sus.

Eram într-o după-amiază la mănăstire, aşa, frumos, şi ne uitam unii la alții, şi-am zis: „Ce bine ar fi să ne găsim toţi în Rai, aşa cum e seara asta, să stăm aşa, la poveşti…”.

Eu sunt convins că tot ce s-a întâmplat a fost datorită rugăciunilor din parohie, datorită „candelei”. Există minuni şi, deşi nu le meritam, noi le-am trăit. ***

Continuăm în acest număr istoria vindecării minunate a Daianei Talianu, medic oftalmolog român din Belgia, care a biruit în două rânduri cancerul. Descoperim din această poveste puterea vindecătoare a rugăciunii făcute pentru ceilalţi, descoperim puterea unei parohii vii, în care toţi sar atunci când un suflet strigă cu disperare: „Ajutor!”.

Atunci când durerea celuilalt devine durerea ta, roagă-te pentru el ca pentru tine, iar Domnul cel Bun şi Milostiv nu va întârzia să-Și arate iubirea. (R.T.)

– Doamnă Daiana, ne-ați povestit că ați trecut prin câteva încercări grele: un cancer ovarian, cu manifestări extrem de rare, în urma căruia ați fost pe punctul de-a vă pierde vederea, apoi un nou cancer, la vezică. V-aţi supărat pe Dumnezeu pentru încercările prin care ați trecut? I-aţi reproşat: „De ce eu?”?

Daiana: Nu, de supărat nu m-am supărat. Am încercat să înţeleg de ce, să înţeleg care e scopul a ceea ce mi se întâmplă. După aceea mi-am dat seama că, practic, schimbarea asta de viaţă mi-a adus mult mai multă bucurie decât puteam să-mi închipui. Modul cum eram înainte, modul cum gândeam, modul cum simţeam – ştiam că nu e bine, dar nu ştiam ce anume nu e bine.

Deşi material nu aveam de ce să mă plâng, totuși nu aveam acea bucurie, acea linişte… Eram tot timpul în căutare de ceva, şi nu ştiam ce anume. De aceea, în momentul în care a venit diagnosticul, şi prima oară, şi a doua oară, am înţeles că, de fapt, Dumnezeu îmi vrea binele, nu vrea să mă mai întorc spre lucruri care mă macină, care mă chinuie, care mă consumă, care-mi fac rău.

Şi, efectiv, lucrul ăsta l-am simţit pentru toată familia, că aceste încercări ne-au unit, ne-au schimbat modul de-a gândi, ne-au schimbat modul de-a privi copiii, de-a privi problemele – ne-au schimbat foarte mult aceste încercări, şi eu zic că în bine.

Până la urmă, acum, patru ani trecând – şi nu numai acum, ci şi atunci – am simţit o bucurie… Chiar și în perioada cu chimioterapia, nu am simţit acea dărâmare; nu, am simţit o linişte şi o pace şi o bucurie extraordinară. Ajutorul lui Dumnezeu şi faptul că Dumnezeu mi-a dat oameni care m-au înconjurat cu credinţă şi cu putere, toate acestea nu m-au lăsat niciodată să cad. În momentul în care simţeam că sunt pe punctul să cad, mă duceam la rugăciune, mă duceam şi mă simţeam, aşa, ca Sfântul Petru când se ruga: se îneca şi întindea mâna către Iisus ca să-l ridice din apă, să nu se scufunde…

„Am rugăciunile în spate, suntem acoperiţi”

– La al doilea cancer speraţi că o să vă vindecaţi?

Daiana: Al doilea cancer, cu rugăciunile Părintelui şi rugăciunile tuturor, deja nu l-am mai privit cu disperare, l-am privit mult mai relaxată. Am fost operată, am început o chimioterapie locală și, slavă Domnului, lucrurile au mers bine.

Dacian: În momentul în care îi ceream Părintelui să se roage pentru noi, numai aşa pleca starea aceea, altfel nu pleca. La orice examen, la orice analiză, la orice operaţie se punea întâi motorul „candelei”[1] în funcţiune, și ştiam că totul o să meargă bine, neîncepând nici examenul, nici operaţia, nimic. Deja ştiam că lumea se roagă, este bine, deci „umbrela” e pusă, mergem înainte.

Nu făceam nimic fără să avem binecuvântarea Părintelui, şi soţia, așa cum a spus, era liniştită – o vedeam liniştită şi ştiam că e liniştită: „Mă duc la operaţie. Nu ştiu cum va fi, dar am rugăciunile în spate, e suficient, suntem acoperiţi”. Așa a fost totdeauna, altfel nu plecam nicăieri. Îi trimiteam mesaj Părintelui, dacă era ceva urgent şi nu puteam să-l vedem; îi spuneam: „Părinte, uite, mâine mă duc la analize”. Şi apoi Părintele spunea: „Cum a fost?”.

Din momentul acestei boli, și eu, şi soţia ne-am schimbat, ne-am schimbat foarte mult. Pentru ea, a fost ce a fost, și durere, şi binecuvântare în acelaşi timp, pentru că ne-a îndreptat spre Dumnezeu pe toţi, de la cel mai mic la cel mai mare. Până la a treia spiţă din neam toată lumea se ruga şi se spovedea şi ştia că era un lanţ al rugăciunii care se pornea în momentele cheie ale tratamentului.

Daiana: Şi nu numai – ci întotdeauna.

Dacian: Şi nu numai. Astfel încât pe Părintele l-am pus stâlp al familiei, l-am pus „naş” – nu ştiu cum să spun altcumva. Adică, chiar şi atunci când plecam în pelerinaj, nu luam biletele până nu spuneam: „Părinte, vrem să plecăm”. Odată am luat, şi ne-a fost aşa de ruşine când i-am zis: „Am luat biletele, daţi-ne binecuvântare…”. Atât de ruşine ne-a fost… Şi de atunci nu mai facem. Orice facem, bilete, tot, luăm binecuvântare.

Daiana: Am încercat să nu mai facem voia noastră, pentru că voia noastră nu e întotdeauna cea mai bună. Am învăţat lucrul acesta. Credem că ceva e bine şi, peste un timp se dovedeşte că, de fapt, nu e deloc bine şi trebuia făcut altceva. Am învăţat să căutăm voia lui Dumnezeu prin duhovnic, şi nu voia noastră.De aceea soţul zicea că ne-a fost ruşine, pentru că aceea nu a mai fost cerere de binecuvântare, tot voia noastră a fost.

Și, la fel și fetiţa, când s-a hotărât la ce facultate să dea, a mers şi a vorbit cu Părintele, ca să aibă binecuvântare în ceea ce vrea să facă. În toate încercăm şi pe copii să-i educăm aşa, încercăm să-i facem să înţeleagă că, practic, indiferent unde le va duce viaţa paşii, tot spre Dumnezeu trebuie să se întoarcă, acolo e singurul sprijin.

„Mi-am dat seama că trebuie să fac şi eu ceva”

– Spuneţi-ne despre regimul alimentar pe care l-aţi urmat pentru a vă vindeca. Daiana: Aici a fost o schimbare pe care am impus-o un pic întregii familii, mai mult sau mai puţin. În momentul în care am primit diagnosticul şi am început tratamentul – nu am putut să mă gândesc să nu-l urmez, pentru că și anii de facultate, şi meseria și-au spus cuvântul, adică am urmat chirurgia, am urmat chimioterapia –, în paralel mi-am dat seama că nu stă totul aici, că trebuie să fac şi eu ceva. Atunci am început să mă interesez de alimentaţie și am făcut niște schimbări: în măsura în care se poate, încercăm să mâncăm „bio”, în măsura în care se poate, nu mai gătim, nu mai prăjim… Modul de a găti l-am schimbat foarte mult, iar eu am încercat să mănânc cât mai mult „vegan”: să nu mai mănânc carne, să nu mai mănânc ouă, să nu mai mănânc derivate de lapte, nimic care să ţină de animal, să nu mai mănânc nimic dulce, să nu mai mănânc pâine… Am încercat să prepar cam totul în casă şi să mănânc legume de toate felurile: legume fierte, legume crude, să beau sucuri verzi – 2-3 litri pe zi de sucuri din legume presate la rece. Un astfel de suc verde poate fi preparat în diverse combinații: broccoli, varză, pătrunjel, conopidă, ţelină, ţelină verde – în general, combinaţii pe care le schimbam de la o zi la alta, ca să fie mai gustoase. Am eliminat în schimb legumele dulci, cum ar fi sfecla – deși sfecla roşie e foarte sănătoasă, totuși are conţinut de glucoză destul de ridicat, motiv pentru care am scos-o din alimentație.

Și un an de zile nu am lucrat, am stat doar pe sucuri. Mâncam foarte puţin. După aceea, când am lucrat, am încercat să continui cu alimentaţia – și asta deşi sunt medic, şi medicina alopată nu merge spre aşa ceva, iar în clinicile de oncologie se recomandă alimentaţie absolut normală, clasică, cu mâncăruri prelucrate, cu E-uri. Dar sunt ferm convinsă că alimentaţia, dacă nu este corectă, poate fi distrugătoare, sau, dimpotrivă, poate să te ajute, dacă este o alimentaţie favorabilă.

Dacian: În acelaşi timp, am încercat să diminuăm şi produsele toxice din casă, de la detergenţi până la produsele cosmetice – asta pentru toată familia. Nu mai avem detergenţi anionici, ci doar detergenţi „bio”, săpunuri „bio”… Nu mai este nimic în casă care să provină din substanţe chimice prelucrate. Există magazine specializate pentru așa ceva, și pe internet găsim produse naturale, care nu sunt atât de parfumate. Evităm parfumurile, nu mai avem în casă decât produse care nu sunt parfumate, dar sunt sănătoase. „Doamne, rămâi lângă mine!”

– După ce aţi cunoscut atâta suferinţă şi, din păcate, şi momente de deznădejde, cum vedeți rostul suferinţei în viaţa omului?

Daiana: Consider că, dacă la un moment dat apare suferinţa în viaţa omului și este bine ghidată, poate să se transforme într-un lucru bun. Dacă însă eşti singur şi nu-L vezi pe Dumnezeu lângă tine şi nu-I ceri ajutorul lui Dumnezeu, această suferinţă poate fi distrugătoare. Dacă o duci în faţa lui Dumnezeu, atunci, în final, această suferinţă îţi poate aduce mult folos duhovnicesc. Tot timpul mă întrebam la început care e rostul plecării noastre din ţară. Apoi am înţeles: practic, Dumnezeu mi-a îndreptat paşii către o parohie, către un duhovnic şi, prin el, către Dumnezeu. Poate că, rămasă în România, nu aş fi găsit acest lucru, poate că nu aş fi ştiut să-mi îndrept pașii spre Dumnezeu. Deci această disperare eu am transformat-o în rugăciune şi m-am dus cu ea la Dumnezeu, și mi-a fost mult mai uşor să trec peste boală.

Ştiu că, la un moment dat, o colegă spunea la serviciu: „Păi, ce se poate întâmpla mai rău decât ce ţi s-a întâmplat?”. Era aşa de mirată că nu eram deloc supărată – îngrijorată eram, nu pot să spun că nu aveam momente, dar nu aveam deznădejdea aceasta lumească. De aceea, când a venit psihologul de la spital să vorbească cu mine, în cadrul echipei multidisciplinare, cu chirurg, cu oncolog, cu psiholog – este o procedură pe care eu nu am cerut-o –, a fost unul dintre cele mai grele momente, pentru că mi-a adus în faţă o deznădejde umană, adică raporta totul numai la noi, la oameni, la o medicină limitată şi la o deznădejde omenească. Nimic altceva, decât că existăm noi, oamenii, şi această medicină limitată, şi mai departe nu există absolut nimic, şi dacă merge, bine; dacă nu merge, iarăşi bine! Așa am înţeles că, de fapt, această deznădejde trebuie să o duci la Dumnezeu, să o transformi în rugăciune, indiferent ce hotărăşte Dumnezeu cu tine de-a lungul vieţii.

Tot timpul mă rog la Dumnezeu să rămână lângă mine şi să-mi dea linişte – nu ştiu dacă neapărat merit eu să rămână Dumnezeu lângă mine, dar asta e rugăciunea mea. Din primele clipe a fost: „Doamne, ajută-mă să mă vindec!”. După aceea, cu timpul, rugăciunea a trecut în „Doamne, dă-mi linişte şi rămâi lângă mine!”, pentru că am înţeles că vindecarea poate să apară, poate să nu apară, nu ştii niciodată, dar cel mai important e să-ţi dea Dumnezeu linişte, ca să treci peste toate lucrurile pe care le ai – chiar şi bune, că uneori nu ştii nici peste ele cum să treci.

„Fără Dumnezeu, suferinţa ne distruge”

– Cum vedeți rostul suferinței?

Dacian: Eu am fost un pic spectator în tot ce i s-a întâmplat soţiei. Şi am văzut-o și înainte, şi după. Până să ajungă să zică: „Vreau să merg la Părintele Ciprian!”, era în suferinţă, în deznădejde… Tot ce scrie în cărţile lui Cioran era aici: cădere, disperare, gânduri negre şi foarte negre. În momentul în care am văzut că alunecă pe această pantă, în acest abis, am zis: „Acum mergem la Părintele Ciprian şi-i spui tot!”. Și a rămas la spovedanie câteva ore, exact ca într-o operaţie – eram și eu afară, în jurul bisericii, tot ca într-o operaţie: stai şi te gândești oare cum o fi… Iar când a ieşit, a ieşit alt om, care de-atunci nu s-a mai schimbat.

Deci înainte era suferinţă, iar după aceea nu a mai fost suferinţă chiar deloc; doar suferinţa fizică a fost. Până să ajungă la acea spovedanie, aceea a fost suferinţă. O vedeam cum se prăbuşeşte sub ea însăşi, pur şi simplu, la toate nivelurile: uman, emoţional, psihologic, relaţional, în familie… tot-tot, era un dezastru omenesc. Şi, după ce s-a spovedit, a ieşit alt om, spălat, curat, liniştit. Nici măcar nu am întrebat cum a fost. Eram atât de mulţumit să o văd bine! Şi de fiecare dată când o vedeam că e pe punctul să alunece, gata, mergeam la Părintele!

Aşa facem toţi acum. Când simţim că alunecăm, ştim că e timpul să venim la spovedanie.

– Dar putem găsi bucuria în suferinţă?

Dacian: Fără Dumnezeu, nu! Părintele mi-a zis odată lucrul acesta: „Fără Dumnezeu, suferinţa ne distruge, suferinţa ne omoară, suferinţa ne striveşte. Cu Dumnezeu, da, putem răzbi, dar fără Dumnezeu, nu”. Asta o ştiu, pentru că am văzut-o pe soţie înainte şi am văzut până unde putea să ajungă dacă Dumnezeu, până la urmă, nu o trăgea în Biserică.Pentru că noi fusesem în biserică, mergeam la slujbe, dar mergeam aşa, ca vizitatori. Ne bucuram, nu ştiu, poate la fenomenul exterior al slujbei. În momentul când am înţeles şi am văzut duhovnicul din Părintele Ciprian, atunci efectiv ne-am agăţat de el, ne-am agăţat zi şi noapte…

Daiana: Şi, prin el, de Dumnezeu. Că, practic, acesta e şi scopul, să ajungem şi prin Părinte, și prin parohie, la Dumnezeu. Şi nu numai noi, cum a zis şi soţul, ci şi familia. Mă bucur foarte mult să văd că şi fratele meu şi-a căutat după aceea duhovnic, apoi și nepotul, toţi. Unde înainte nici nu-şi puneau problema… Și au făcut-o cu bucurie, nu a fost ceva la modul: „A, trebuie s-o facem, că dacă nu, Daiana va muri!”. A venit ca un firesc. Şi văd că se duc în fiecare duminică cu bucurie, adică s-au schimbat cu adevărat.

Mă bucur că Dumnezeu ne-a dat această încercare pentru a preveni alte lucruri mai rele, sunt convinsă.

„Pentru noi, parohia este o altă familie”

– Vorbiţi de parohie cu atâta dragoste… Care este rolul parohiei?

Daiana: Consider că are un rol foarte-foarte important, pe care l-am înţeles de-a lungul timpului, că, de fapt, a merge la Liturghie este un mod de mântuire împreună. De multe ori mă duc şi nu apuc să socializez cu nimeni, pentru că nu e vorba de o socializare acolo, e vorba de mântuire, de rugăciunea comună, de a ne ajuta unii pe alţii… E lucrul pe care nu l-am cunoscut până acum şi realizez că Dumnezeu ne-a adus aici tocmai ca să cunoaştem acest lucru, acest mod de vieţuire împreună în Hristos.

În acelaşi timp, totul se petrece foarte discret, nimeni nu se bagă în sufletul nimănui, nimeni nu cere nimic de la nimeni, toată lumea îl respectă pe celălalt şi ajută când cineva are nevoie, nimeni nu are iniţiative peste dorinţa cuiva. Este o vieţuire firească, cu discreţie şi, în acelaşi timp, toţi împreună.

Dacian: Eu în parohie am întâlnit oameni minunaţi, să ştiţi. Mie parohia mi-a adus bogăţie la toate nivelurile, şi de socializare, şi de duhovnicie. Şi chiar am cunoscut oameni minunaţi, asta ne spunea și Părintele: „Vedeţi că în parohie veţi găsi oameni care să vă ajute”. Iniţial, nu am înţeles ce vrea să spună, dar, în timp, am înţeles. Din ce în ce mai mult vezi suportul acesta mare, suportul duhovnicesc – în momentul când ţi-e greu, în momentul când eşti la o încercare, ştii că cineva îţi va ieşi în cale şi te va susţine.

Au fost întâmplări peste întâmplări care pentru mine sunt, fără tăgadă, mâna lui Dumnezeu în această parohie. Până să ajung aici, parohia era o noţiune care se referea la un grup de oameni, și cam atât. Acum înţeleg parohia ca pe simbolul mântuirii, ca pe corabia aceea care e condusă de către părintele duhovnic şi ne duce pe toţi pe valurile vieţii, ne duce pe toţi în Rai.

Iar oamenii pe care i-am întâlnit, mulţi, foarte mulţi, de multe ori, sub smerenia lor nu-i cunoști de la început cu adevărat, dar, cu timpul, apropiindu-te, înveţi că trebuie să te smereşti și tu, şi să-i asculţi pe ceilalţi şi, încet-încet, devin pentru tine o altă familie. Practic, pentru noi, parohia este o altă familie acum, adică ne ştim între noi, chiar și atunci când nu ne vedem, ştim ce a făcut ieri, alaltăieri, ce va face mâine, adică ne înţelegem firesc, trecând peste barierele sociale. Pentru mine – şi asta e teribil! –, există o legătură care ne unește pe toţi, iar asta este Părintele duhovnic. Toată „familia” mea are acelaşi duhovnic şi, cum să spun, el ne leagă ca într-o reţea neuronală şi ne pune pe toţi în relaţie. Este acel neurotransmiţător care face sinapsele să funcţioneze.

„În fiecare pacient mă văd pe mine”

– S-a schimbat modul în care vă raportaţi la pacienţi, acum după ce aţi trecut prin aceste experienţe de viaţă ?

Daiana: Da, absolut. În fața suferinței umane, a bolilor, putem doar încerca să ne imaginăm prin ce trec oamenii, dar în realitate suntem departe de toate aspectele problemei. Ca medic empatizezi cu suferința pacienților, dar tot rămâi undeva în exterior, undeva la „adăpost” de ea. Dacă înainte, după o zi lungă de lucru, mi se mai întâmpla să-mi pierd răbdarea în sinea mea, acum în fiecare pacient mă văd pe mine, cu suferința, disperarea și, în același timp, cu nădejdea că medicul din față mea mă va ajuta, că Dumnezeu îi va lumina mintea și va pune în el harul vindecării.

Cred că bunul Dumnezeu, prin boală gravă și foarte rară pe care am avut-o la ochi, a vrut să mă facă să înțeleg că vederea mi-a redat-o nu numai pentru mine, pentru bucuria mea, ci poate și în folosul celor ce au nevoie. Când mă gândesc așa, știu că nu am nici un drept nici să mă grăbesc, nici să fiu obosită în fața pacienților. Aș putea să fiu eu în locul lor – și, de fapt, până nu demult, am fost.

Interviu realizat de Mihaela Raluca Tănăseanu



Minune Iulie 2018

Totul parea ca merge bine in familia noastra, cand intr-o noapte de iulie, am fost trezita din somn de miscarile bruste si necontrolate ale fiicei mele de 9 ani si 8 luni. A fost o stare cumplita, cand buimacita de somn dupa o zi plina de munca si speriata ingrozitor de ce se intampla, incercam cu disperare sa o aduc in fire pe fiica mea. Abia cand am strigat-o pe Maica Domnului in ajutor, totul s-a linistit. Initial am crezut ca am pierdut-o, apoi am observat ca respira normal. A fost prima convulsie in stare de afebrilitate, la care nu s-a gasit o cauza.

Au urmat investigatii peste investigatii, RMN cerebral cu aspect normal, Eeg in stare de veghe normal, in schimb la eeg-ul din timpul somnului au aparut modificari epileptiforme.

S-a repetat o alta convulsie in luna urmatoare. Eram cuprinsi de neliniste si disperare. Incercam sa gasesc raspunsuri la multele intrebari pe care mi le puneam. Nu puteam accepta ca mi se intampla mie si nu intelegeam care ar putea fi cauza.

S-a inceput tratamentul, care se tot schimba periodic cu altul, in incercarea de a controla cumva situatia, dar starea Andreei se inrautatea si parea ca nici un tratament nu vrea sa o ajute.

Ceream cu disperare ajutor de la Maica Domnului, Sfintilor Nectarie si Efrem cel nou, Sfantului Ierarh Calinic de la Cernica, parintelui Ilie Lacatusu si parintelui Arsenie Boca. Venind fratele meu din Belgia in concediu, in tara, mi-a povestit de duhovnicul lor, parintele C, de parohia de acolo si de candela rugaciunii, unde permanent sunt pomeniti toti cei care au probleme si prin rugaciunea comuna s-au facut minuni mari cu foarte multi. Eram absorbita de tot ce imi spunea si uneori imi doream sa fiu in Belgia, doar pentru a fi alaturi de cei din parohie. Nu gasesti oriunde aceeasi unire, dragoste si chiar jertfa pentru aproapele. L-am rugat sa ii spuna problema noastra parintelui si sa ne ajute cu rugaciune pentru Andreea. M-a asigurat ca se vor ruga cu totii pentru ea. Am apelat la mai multi preoti sa se roage si sa mijloceasca pentru noi. Eram dispusi a face tot ce ne sta in putinta pentru a recapata sanatatea Andreei. Ne simteam neputinciosi caci lucrurile mergeau spre rau ,iar Andreea imi spunea ca vrea sa fie si ea un copil normal ca inainte.

Aveam momente de deznadejde, am facut spovedanie amanuntita, citeam minuni ale sfintilor si prindeam curaj, doream sa ajung oriunde auzeam ca se intampla o minune. Am plecat in concediu la manastirile din nordul Moldovei si Bucovinei si la Sihastria Raraului, unde citisem ca se afla o icoana a Sfantului Efrem cel Nou, izvoratoare de mir, dar nu ne-a fost dat sa o gasim acolo. Am primit de la parintele staret Ioan, bucatele de vata imbibate cu acel sfant mir care ne-au fost mangaiere.

Treptat am inceput sa inteleg ca orice icoana poate fi facatoare de minuni, daca credinta celui care se roaga este mare.

A urmat o alta convulsie, iar medicul care ne trata vazand ca nici o combinatie de medicamente nu amelioreaza situatia, ne-a propus o cura cu cortizon injectabil, avertizandu-ne ca poate da reactii adverse foarte urate. Sustinea cu tarie ca la nivel cerebral ar putea fi o modificare ce induce aceste convulsii si care nu a fost evidentiata la RMN-ul de 1,5T, sugerandu-ne sa mai facem unul de 3T, dar si acesta s-a dovedit a avea aspect normal, punand in incertitudine convingerile medicului.

Nu stiam cum sa alegem mai bine pentru Andreea, dar prin rugaciune am primit raspunsul de la parintele staret al unei manastiri din Ialomita, care auzind toata intamplarea si vazandu-ne disperarea ne-a spus sa mai stam putin pe loc cu tratamentul si sa ne rugam mai mult, ca se va ruga si dansul pentru Andreea, dar sa venim cu ea la cateva Sfinte Masluri.

Am inceput sa participam la Sf. Masluri si simteam cum toti preotii de acolo se roaga pentru noi.

La zece zile dupa ultima convulsie, a mai intervenit una, in timpul somnului de pranz, cand eu citeam acatistul Sfantului Efrem cel Nou. A fost foarte scurta, comparativ cu celelalte. Am strigat speriata la Sf. Efrem. De multe ori il asteptam pe Sfant sa se arate si mie ca mamei copilului bolnav zicand:,, Sunt Efrem, tot timpul ma gandesc la tine", asa cum citisem in acatist, dar am realizat ca nu sunt vrednica si nici nu as fi putut face fata acestei situatii.

Medicul vazand ca nu acceptam acea cura cu cortizon ,s-a consultat cu medici atat din tara cat si din strainatate, specificand ca parintii sunt reticenti la tratament. Cand practic parea ca nu mai sunt solutii, a primit raspunsul unui medic din Germania, care recomanda un tratament despre care dr. nu ne spusese pana atunci. L-am procurat relativ usor din Romania, desi anterior procurasem altele din Ungaria si Belgia. In paralel urmam si ceva naturist, dar continuam si cu rugaciunea (Acatistul Maicii Domnului-Pantanassa, Paraclisul Maicii Domnului, Canonul de pocainta, Acatistele Sfintilor mei dragi, Sf. Nectarie si Sf. Efrem cel Nou. Aveam atata speranta, stiam ca lucrurile se vor aranja cumva, dar nu stiam cand.

Am inceput sa accept ca aceasta a fost voia lui Dumnezeu si am incetat sa mai pun intrebari de tipul: de ce mie? Si pentru ce?

A urmat un alt concediu la Prislop, M-rea Calugara, unde sunt moastele Sfantului necunoscut si icoana Maicii Domnului, facatoare de minuni, descoperita in pestera de catre niste ciobani, M-rea Nera, Tismana, Polovragi, Hurezu, oprindu-ne intamplator am zis noi atunci, la M-rea Bistrita, unde am hotarat ca daca vom gasi cazare, ramanem peste noapte. Nu stiam prea multe despre manastire si nici ce mare odor ascunde. E vorba de moastele Sfantului Grigorie Decapolitul, intregi, despre care nu stiam deasemeni nimic. Aveam sa descoper mai tarziu, cand pe noptiera de langa pat am gasit cartea cu viata si minunile Sfantului. Am citit viata Sfantului si din cauza oboselii hotarasem sa citesc putin din minunile Sfantului, apoi sa ma odihnesc. Am izbucnit brusc in plans ,iar somnul a fost alungat repede cand am citit ca Sfantul vindeca tocmai bolile neurologice(,paralizii, epilepsii). Am capatat din nou tarie si nadejde in rugaciune, dobandind inca un grabnic ajutator. Am inteles ca nu intamplator ne oprisem acolo, desi nu programasem inainte nimic. Am mers si am cerut cu lacrimi ajutor de la racla Sfantului si acesta nu a intarziat sa apara, ca am descoperit la urmatorul control, eeg-ul de somn normal,cu rare iradieri.

Era rezultatul pe care il asteptam demult, dar uneori din cauza putinei mele credinte, ma indoiam ca va mai veni.

Am intrebat medicul cum explica, incerca sa gaseasca un raspuns stiintific,dar plangand de bucurie i-am aratat cartea cu Viata si minunile Sfantului Grigorie Decapolitul si i-am spus ca acolo este raspunsul. Nu a negat nimic, ba din contra crede ca este ceva, avand si alte cazuri rezolvate miraculos.

De atunci, starea Andreei este buna si dupa fiecare control, reducem doza de tratament pana ajungem la final.

Multumim bunului Dumnezeu si tuturor sfintilor care au mijlocit pentru noi si ne-au ajutat sa trecem aceasta incercare. Multumim tuturor celor care s-au rugat pentru sanatatea Andreei si nadajduim ca o vor purta in continuare in rugaciune,

Ca semn al iertarii si ca multumire, a venit pe lume Nectarie.

Slava lui Dumnezeu pentru toate!





Minune la Candela, de Sărbători

Înainte de Crăciun fetița noastră de un an și trei luni a răcit, cu febră, tuse grasă, multe secreții, gâtul roșu. La scurt timp m-am îmbolnăvit și eu – aveam mai ales o tuse puternică, migrene și mă simțeam tare slăbită. După vreo săptămână ne simțeam puțin mai bine și am ieșit din casa, însă microbii găsind organismele slăbite ne-au doborât și am răcit amândouă mult mai puternic. A început fetița cu febră mare, apoi eu. În aceste zile soțul meu lucra, fiind asistent medical. Pe 30 decembrie, pe la 3 dimineața m-am trezit într-o stare foarte proastă, febra urcase spre 40 de grade și am luat un antitermic. Dimineața m-am trezit într-o stare groaznică – eram atât de slăbită încât nu puteam face nimic, amețeam cum mă dădeam jos din pat, febra nu cedase, iar pruncul nostru avea nevoie de mine, să îl îngrijesc, să-i dau mâncare, să-i scot secrețiile... Dar nu puteam să fac nimic. Soțul meu era în acea zi liber și m-a ajutat. După-amiaza am încercat timp de două ore să adorm și eu lângă fetiță, însă mi-era atât de rău și frig chiar dacă mă înfofolisem bine, aveam frisoane, fierbeam, am luat al nu știu câtelea antitermic și după o oră aveam 39,3.

Până atunci m-a tot frământat gândul de a cere rugăciunile cuiva, dar mi-am zis să mai îndur și singură. O sunasem pe mama. Văzându-mă în starea în care eram mi-era frică că mor (nu îmi mai fusese atât de rău de când chiar am fost pe moarte la spital...) și nu mă mai spovedisem de vreo două săptămâni și mă tot gândeam că ce fac dacă mor, cum mă voi înfățișa în fața lui Dumnezeu? Gândindu-mă și la fetița mea m-am hotărât să rog trei surori în Domnul să se roage pentru mine. Soțul meu a reacționat și el foarte repede când a văzut că nu-mi mai scade temperatura, și-a dat seama că e foarte posibil să fie o pneumonie și a contactat o prietenă medic, iar pe la 6 seara am luat un antibiotic. Am vorbit cu cineva să vină următoarea zi la noi să se ocupe de sărmanul copilaș, căci soțul meu lucra toată ziua și era 31 decembrie, deci n-avea cum să-și ia liber. Mi-a fost tot rău, nu puteam nici să mănânc – ba chiar aveam grețuri, febra scăzuse doar puțin, iar la 12 noaptea am mai luat un antitermic.

După ce până atunci am zăcut o zi, simțindu-mi viața că atârnă de un fir de ață, când fetița m-a trezit la 4 dimineața parcă eram alt om. Aveam acum forță, nu mai aveam febră deloc, am putut să mă ocup de copilașul meu care nu mai avea somn și am readormit liniștită cu ea. Îi dădeam slavă lui Dumnezeu că m-a înviat... E cumplit pentru o mamă să-și vadă pruncul bolnav și să fie neputincioasă! Așa că dimineața când m-am trezit și mi-am dat seama că eu cu adevărat mă simt mai bine și că sunt în stare să o țin pe fetiță în brațe, m-am bucurat tare mult! De atunci nici nu am mai făcut febră și imediat mi-am dat seama că a fost o minune și le-am mulțumit celor trei persoane pentru rugăciuni.

M-am bucurat mult să aud că Părintele duhovnic aflase și trimisese mesaj la cei de la Candela să mă pomenească și așa mi-am explicat minunea. Mare minune am trăit, niciodată când m-am simțit așa rău, cu febră, nu mi-am revenit așa brusc! Și astă vară am făcut pneumonie și abia după multe zile de antibiotic m-am simțit mai bine... Și părinții mei au simțit că starea mea era foarte gravă, căci deși la mii de kilometri depărtare și fără să le dau detalii, mi-au spus că au plâns în acea seară ore în șir, ceea ce nu s-a mai întâmplat de când am avut un accident foarte grav de mașină.

Apoi zilele ce au urmat mi-era tot rău (tușeam puternic, cu sânge, avem migrene, eram slăbită), dar aveam putere, nu mai tremuram, nu prea mai amețeam și m-am descurcat singură cu pruncuța mea. A trecut de-atunci o săptămână și ea s-a însănătoșit, iar eu mai am puțin. Dar ce e mai important de spus e că în zilele acelea cât am fost pomenită, chiar dacă mă simțeam încă rău fizic, parcă pluteam... Mă simțeam acoperită la propriu de un val de căldură în suflet, de pace, de dragostea fraților mei, de rugăciunile lor... pe care nici măcar nu le-am cerut... Atâta dragoste, pe care nici nu o merit! Pe 31 decembrie nu puteam să zic decât „Slavă Ție, Doamne!”.

Am văzut încă o dată că mai presus de toate e mila Bunului Dumnezeu, că rugăciunile din miezul nopții au câte șase aripi și că dragostea multora topită în candela rugăciunii unge și cele mai cumplite dureri sau răni...

Slavă Domnului pentru frații pe care mi i-a dat!



Binecuvantarea de a face parte dintr-o parohie

In timpul ultimului pelerinaj facut in Grecia, Pavel, baietelul nostru de 3 ani, a facut o laringita destul de usoara (febra moderata cateva zile, putina raguseala si tuse sporadica).

Dupa terminarea pelerinajului am mers in Romania la parinti unde in cateva zile s-a refacut complet fara sa aiba nevoie de medicatie. Au urmat 5-6 zile in care totul a decurs fara probleme. Insa in ultima zi a vacantei noastre, chiar inainte de a ne intoarce in Belgia (unde locuim), in toiul noptii Pavel a facut febra 40,0.

Cu toate ca i-am administrat constant antitermice (paracetamol, ibuprofen), nu am reusit sa-i coboram febra sub 39 decat pentru perioade foarte scurte de timp. L-am impachetat in cearseafuri ude, i-am pus sosete cu otet, i-am dat remedii homeopatice, insa febra continua sa fie foarte ridicata si copilul apatic, plangacios. Nu avea insa nici un alt simptom.

Am plecat cu el spre Belgia si pe durata calatoriei i-am pus mereu comprese, i-am dat inutilul paracetamol, dar tot in jur de 40 grade avea. Cand am ajuns acasa parca s-a mai inviorat putin si febra a coborat spre de 39,5. Am zis sa ii facem o baie calduta cu apa in jur de 37 de grade ca sa ii coboram si mai mult temperatura. Spre disperarea noastra, cand l-am scos din apa avea aproape 41,0! Nici nu ne venea a crede ce cifre arata termometrul nostru, niciodata nici unul dintre copiii nostri nu a trecut prin asa ceva.

Speriati, am sunat o prietena buna, pediatru, care ne-a sfatuit sa mergem fara intarziere la urgente. Pe la ora 20.00 l-am impachetat pentru a nu-stiu-cata oara intr-un cearsaf ud si i-am dat Nurofen; speram sa reusim sa il racorim insa in zadar, termometrul era foarte incapatanat – 40,6 – iar copilul extrem de amarat, voia sa zaca/doarma si plangea.

La 20.30, l-am imbracat si am plecat spre spital. Pe drum l-am anuntat pe Parintele nostru duhovnic de starea lui Pavel iar dansul imediat a trimis un mesaj oamenilor parohiei noastre sa se roage pentru Pavel... Cand am ajuns acolo deja febra ii scazuse la 39. Cat am stat pe holurile de asteptare si in salon, febra i-a scazut mai departe si el a devenit glumet. Doctorii l-au consultat, i-au luat urina si sange insa nu au gasit nici un focar vizibil de infectie.

Cat am asteptat rezultatele, Pavel a adormit cu o temperatura in jur de 37 de grade. In acest timp, in camerele alaturate au venit inca doi copii: amandoi vomitau sange, unul avea o tuse impresionanta plus otita, celalalt febra mare si un plans ce nu s-a oprit cat am stat acolo. Ne gandeam cat de ocrotiti si binecuvantati suntem sa avem parte de rugaciunile parohiei noastre. In timp ce acesti copilasi se chinuiau teribil, Pavel al nostru se racise si dormea linistit in patul de spital.

Am plecat acasa cu el adormit si nu a mai facut febra de atunci, desi noi ne asteptam – si doctorii ne pregatisera moral de aceasta – ca febra sa mai dureze cateva zile, macar in forme mai usoare. Niciodata pana atunci nu i-a mai disparut febra cat ai bate din palme, fara sa revina deloc in orele urmatoare, insanatosirea era mereu graduala. Nu ne venea a crede: cu cateva ore inainte ardea la 41 de grade, acum era linistit si complet sanatos.

Numele i-a fost pomenit in acea noapte fara incetare la rugaciunile fratilor din parohie. Pentru dragostea lor, Dumnezeu si Maica Domnului au facut o minune cu Pavel al nostru: i-au luat febra si suferinta imediat dupa ce rugaciunile s-au inaltat spre Cer. Slava milostivirii Domnului! Slava Maicii Domnului! Multumim tuturor celor care s-au rugat pentru Pavel al nostru.


Claudia, Belgia



Stiam ca Dumnezeu face minuni, dar nu credeam ca si cu noi!

Fetita noastra, Miruna Maria, a venit ca o minune de la Dumnezeu. De unde am ales si numele. A fost un copil foarte dorit. La nasterea ei, pe 24 august 2014, am avut primele emotii adevarate din viata noastra. A fost primita cu dragoste si acest lucru s-a vazut in modul in care aceasta a crescut. Desi un copil mic la nastere a recuperat repede si s-a mentinut pe curba copiilor mari. A fost si este un bebelus de exceptie care nu a avut probleme de sanatate, a mancat si a dormit mereu bine iar crescand a devenit o explozie de energie. Imi amintesc si acum cu emotie de prima oara cand a ras cu glas. Ne-am simtit fericiti si impliniti sufleteste! Pe data de 28 iunie, revenita fiind dintr-o delegatie, am dorit sa iesim cu bunica si bebele la plimbare in parc. Suntem privilegiati in a avea bunica aproape de noi si de faptul ca aceasta se poate ocupa de cresterea Mirunicai. Sprijindind-o, am simtit o umflatura dura la bratul stang. Stiind ca nu a cazut sau ca ar fi avut alta problema, m-am ingrijorat si am sunat imediat medicul pediatru. (Am studii in biochimie si mi-am zis ca o astfel de umflatura nu poate fi ceva bun, indiferent de ce este). Insa fiind duminica, mi-a raspuns robotul, indicandu-mi alti doi medici pediatri. Am sunat la unul din medici, insa ne-a stabilit un rendez-vous destul de tarziu, cel putin pentru noi. Am stabilit sa mergem la urgente, la Spitalul Clinic Universitar Saint-Luc, acesta fiind la 5 minute distanta de noi. La urgente, dupa ce medicii au realizat un control de rutina (masuratori si parametri de baza), ne-au explicat ca i se va face o ecografie.

Pe masura ce realiza imaginile la ecograf, medicul parea din ce in ce mai ingrijorat. Am intrebat daca i se pare ceva grav si mi-a raspuns ca nu este un specialist, si ca va arata imaginile superiorului sau. Dupa 3 ore de asteptare a unei interpretari a ecografiei am fost trimisi acasa, spunandu-ni-se ca ne vor suna de indata ce au rezultatele. Dupa alte 3 ore de stat in tensiune acasa ne-am reintors la spital, iar medicul de garda ne-a spus ca a primit un raspuns chiar de la cel mai bun medic posibil (Prof. dr. Brichard) nu de mult si ca nu se poate spune exact ce este, dar sigur nu este un ganglion inflamat sau un hematom. Sincer, m-am bucurat, zicandu-mi ca am scapat de doua rele. Ni s-a cerut sa revenim peste doua zile pentru a reface o ecografie spre a vedea evolutia umflaturii. Marti, 30 iunie, am revenit constiincios la spital urmand ruta 490, asa cum ni s-a explicat duminica. Cu uimire, in momentul cand am ajuns la ruta 490, am contatat ca sunt foarte multe afise legate de cancer, iar apoi am vazut cum se aduna copii fie la consultatii, fie la tratament de chimioterapie. Am inceput sa plang si sa-i spun mamei mele care ma acompania unde am ajuns, in ce sectie, si ca nu inteleg de ce ne-au trimis aici. Ba chiar am intrebat la receptie daca e o sectie de oncologie, fapt ce mi s-a confirmat. I-am explicat cu lacrimi in ochi mirarea mea si primului medic care a consultat-o pe Miruna. A urmat o zi traumatizanta pentru copil, in special cu luari de probe de sange, repetarea ecografiei si alte controale de rutina. In finalul zilei am vorbit cu insusi prof. dr. Brichard si i-am explicat si ei ca nu inteleg de ce ne aflam aici. Aceasta m-a asigurat ca ei trateaza si "umflaturi rele" dar si mai putin rele si ca nu trebuie sa ma ingrijorez pana ce specialistii nu ne dau un rezultat. Analizele la sange fiind bune iar ecografia neaducand informatii in plus pentru determinarea tumorii (pentru ca asta era "umflatura"), ni s-a spus ca vor realiza un examen de rezonanta magnetica spre a vedea daca au mai multe indicii cu privire la aceasta masa carnoasa, vascularizata, bilobara. Joi ne-am prezentat pentru examenul de rezonanta magnetica. Acesta s-a efectuat cu anestezie generala (cam greu de tinut un bebelus de 10 luni si jumatate culcat timp de 30 de minute). In urma acestui examen ni s-a spus ca indiciile date nu sunt suficiente si ca au programat pe data de 7 iulie o biopsie (prelevare de tesut). O noua anestezie generala si ingrijorarea fata de multitudinea examenelor realizate de medici fara a avea un raspuns clar crestea. Crestea si din cauza faptului ca, inevitabil, intram in contact cu parinti ai copiilor bolnavi de cancer. Dupa efectuarea biopsiei ni s-a spus ca vineri, 10 iulie, vom primi rezultatele. Am asteptat doua ore aceste rezultate, eu ca mama mai pesimista dupa cate vazusem in spital si dupa multitudinea examenelor efectuate, sotul insa optimist. In jurul orei 10.30, Prof. Dr. An Van Damme ne-a strigat numele fetitei. Am intrat intr-o sala de consultatii. Se citea pe fata acesteia o stare de incordare. Incet- incet a inceput sa ne explice ce s-a intamplat in timpul biopsiei si sa ne spuna ca Miruna a fost diagnosticata cu rhabdomyosarcome (cancer al tesutului moale, in cazul Mirunei localizat pe muschii scheletici). Am simtit cum lumea noastra se naruie. Ni se parea imposibil ca un copil care a fost mereu atat de bine, atat de vesel sa fie diagnosticat cu cancer. Ne-am plans durerea fara incetare. Singurul nostru copil sa aibe cancer, un cancer a carui rata de supravietuire este de 20% pe 5 ani. Un examen PET-Scan trebuia sa determine miercuri, 15 iulie daca tumora este localizata sau daca mai sunt si alte locuri atinse.

Fusesem la manastirea din Vedrin cu o duminica in urma, loc unde Miruna a fost botezata (pe 8 noiembrie - de Praznicul Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavriil) de Parintele C., insa nu vorbisem cu acesta despre necazul nostru. Vorbisem doar cu Maica Superioara si i-am explicat ca la momentul acela nu stiu doctorii exact ce are, dar acum stiam si eram ingroziti. A trebuit insa sa vorbesc cu Parintele pentru a gasi indrumarea spre Rugaciune, spre Lumina, spre Dumnezeu. Am mers la slujba de duminica iar la sfarsitul slujbei i-am povestit parintelui necazul nostru. Aveam sufletul trist, eram lipsiti de speranta.Singurul gand era la Dumnezeu. Ma rugam sa trecem cu bine peste aceasta boala crunta. Parintele insa, cu blandetea lui caracteristica, mi-a spus ca rugaciunea poate face minuni. M-a intrebat daca il stiu pe Sfantul Efrem. Am recunoscut ca nu auzisem de acest sfant pana atunci. El m-a indrumat sa ma rog la Maica Domnului si la Sfantul Efrem, ba mai mult mi-a dat si o carte despre viata si minunile facute de Sfantul Efrem si o alta, "Acolo unde Dumnezeu nu se vede". Fara sa stim, parintele a cerut fiilor sai duhovnicesti sa se roage impreuna cu el pentru copilul nostru, oameni pe care nu ii cunoastem si care nu ne cunosc, insa oameni cu suflet mare (au pomenit-o pe Miruna si la Candela Rugaciunii). Am plecat cu sufletul linistit spre Bruxelles. Secundele, orele, zilele ni se parea ca nu mai trec pana la ziua de miercuri. Ne-am rugat neincetat, am miruit-o pe Mirunica cu ulei sfintit de la Sfantul Efrem si de la Sfantul Nectarie. Ne promiteam ca nu vom plange in fata ei, insa durerea era prea mare iar lacrimile nu conteneau sa apara. Miercuri, o noua anestezie generala si un scanner pentru a determina daca acest cancer este localizat sau poate raspandit. Ma rugam sa nu fie foarte grav. Vedeam copii suferind in urma chimioterapiei si imi imaginam si ingerasul nostru trecand prin acelasi chin si ma rugam la Maica Domnului sa trecem cu bine, repetam neincetat "Preasfanta nascatoare de Dumnezeu miluieste-ne pe noi!". O rugam sa aibe grija si de Maria noastra. In tot acest timp ii spuneam Parintelui C. ce se intampla la spital si el imi raspundea sa ne rugam la Maica Domnului si ca si ei se roaga. Am simtit ocrotire cereasca in acea zi in jurul nostru. Medicii programasera deja implantarea cateterului pentru administrarea chimioterapiei, o biopsie de ganglion si prelevare de ovar, chimioterapia avand ca si efect secundar infertilitate. Inaintea consultatiei cu medicul ginecoloc pentru prelevarea ovarului si cu cel pentru biopsie, doctorul Delannoy a venit cu ultime indicatii. Era in jurul orei 14 (eram la spital de la ora 7) cand acesta ne-a spus ca desi ni s-a confirmat ca este un sarcom (cancer), testele genetice din urma biopsiei ar indica dubii, insa nu sunt siguri. Am simtit o bucurie enorma si o speranta a nascut in sufletele noastre: rugaciunile noastre si ale celor multi au fost ascultate! Trebuie sa recunosc ca atunci cand am plecat de acasa citind minunea vindecarii lui Vladut (tot pe acest site), botezat in aceeasi zi cu Miruna, nu am crezut ca noi putem avea parte de un miracol! Si totusi minunea ne-a fost confirmata in ziua urmatoare, joi, 16 iulie, cand medicii ne-au spus ca Miruna nu are cancer! A fost o minune Dumnezeiasca!

Vineri am revenit la manastire pentru a multumi Parintelui C. pentru indrumarea spre rugaciune, pentru rugaciunile facute de el si de fiii sai duhovnicesti, pentru a multumi preotesei pentru cordeluta atinsa de braul Maicii Domnului pe care ne-o daruise si sfaturile date, pentru a multumi celor multi ce s-au rugat pentru copilul nostru! Dupa cum soarele este lumina pentru trup, rugaciunea este lumina pentru suflet! Bunul Dumnezeu sa ne lumineze vesnic mintea, inima si pasii!

Fam. Diaconita, Belgia



Puterea rugăciunii

Vlăduț este mezinul familiei. Avea doar 18 zile când a fost internat la unitatea de primire urgenţe la spitalul de copii "Reine Fabiola" din Bruxelles. În dimineaţa acelei zile (01/10/2014) am observat că în scaunul lui erau urme de sânge. Deşi amândoi suntem medici, am contactat pediatrul care ne-a îndrumat către urgenţele spitalului de copii, considerând că este ceva foarte grav. Tensiunea şi frica creşteau pe măsură ce timpul se scurgea iar noi, împreună cu moaşa lui Vladuț, care este medic pediatru, revizuiam toate cauzele posibile. La urgenţe, copilaşul nostru a fost văzut de medicul pediatru, profesor universitar şi şeful resuscitării pediatrice din Europa. Cel puţin eram liniştită că nu este un medic începător şi aveam încredere în experienţa acestui renumit medic. În tot acest timp nu mă puteam opri din plâns. Era atât de mic şi suferea enorm. A trebuit să-i pună perfuzie, să-i ia sânge şi din vene şi din artere. Atâtea înţepături în două mânuţe aşa mici. Îl amăgeau cu doze mici de glucoză ca să nu se mişte când îl înţepau. Vlăduș este un curajos şi un erou. I-au luat şi probe din scaun şi ne-au trimis la ecografie. Radiologul, spre norocul nostru, era de asemenea un medic foarte bun, cel mai bun, după spusele medicului ce se ocupade Vladut. Acesta, îngrijorat, ne-a cerut să facem şi o radiografie. Rezultatul acestor examene a fost "suspiciune de Enterocolita Necrozantă". Era deja seară, târziu, când am urcat în salon. Simţeam că îmi fuge pământul de sub picioare, aveam impresia că este un coşmar, aşteptam să mă trezesc, dar nu se mai termina... În salon, Vlad a fost conectat la monitoring, avea multe fire peste tot încât nici nu ştiam cum să-l îmbrac, cum să-l ţin în braţe, cum să-i pun pamperssul. Îmi amintesc că la început îl ţineam decât în body şi învelit într-o păturică mai groasă, până ce tăticul lui, a avut ideea să decupeze hăinuţele ca să-l putem îmbrăca. Nu am închis un ochi toată perioada asta de coşmar. Asistentele îmi spuneau că pot să-l las în pătuţ şi eu pot dormi în patul de lângă. Acesta mi se părea foarte departe, aveam impresia că dacă mă aşez acolo, îmi părăsesc bebeluşul. Nu voiam să mă separ de el nici o secundă, îl ţineam în braţe, mă rugam, îl sorbeam din priviri, îi cântăm şi îi promiteam că viaţa e şi frumoasă, nu e numai durere. Voiam să-l asigur că merită să lupte, că este înconjurat de iubire şi că este un copil dorit. În salon era aşezată icoana Acoperământul Maicii Domnului, icoană ce provine de la Mănăstirea cu acelaşi nume, unde mergeam noi, din când în când, icoană primită cadou de la moaşa lui, o sticlă cu aghiazmă făcută în ziua când s-a născut şi o poză cu Părintele Arsenie Boca, primită de la o prietenă. Mă rugam să se facă bine Vlad şi să plecăm acasă. O asistentă româncă, Dumnezeu să o ajute, plângea de mila noastră. M-a obligat să mănânc, să beau apă, să merg la toaletă. Pare stupid, dar momentele acelea ereau foarte preţioase, voiam să stau cu el cât mai mult timp posibil, voiam să dilat timpul, îmi era frică de ce o să vină mâine.

Am mai făcut o radiografie şi o ecografie. Diagnosticul de Enterocolită Necrozantă a fost confirmat. În jurul nostru veneau medici şi asistente din toate părţile. Au venit să ne vorbească chirurgi, pediatri, anestezişti de la therapie intensivă (acolo unde trebuia să ne mutăm),gastroenterologi,reanimatori...nici nu mai ştiu câţi şi ce îmi mai spuneau. Fiecare îl palpa pe Vlăduț şi vedeam că încercau să-şi găsească cuvintele ca să-mi explice cât mai blând că este grav, că tratamentul durează trei săptămâni la terapie intensivă, în repaus alimentar, pe cateter central, că riscul imediat era să perforeze şi să producă o peritonită ce ar necesita o intervenție chirurgicală imediată, că riscurile de complicaţii erau mari. Cel mai mult m-a speriat însă soţul meu, care este medic urgentist şi lucrează şi la Smurd. Văzându-l că plânge şi că este disperat, el, care de obicei este foarte calm şi stăpân emoţional, mi-am dat seama că e foarte grav. Mi-a spus printre suspine, că trebuie să fim tari, că trebuie să ne aşteptăm la orice şi să nu uit că mai avem o fetiţă pentru care trebuie să fim tari. Ne întrebam cum îi vom explicaMariei, care nu avea decât 5 ani şi care îşi adoră frăţiorul şi îl aştepta acasă. Atunci Bogdan, soțul meu, mi-a spus că l-a sunat pe Părintele C. şi l-a rugat să vină să-l botezăm pe Vlad. În dimineaţa aceea mă mai sunase o prietenă care îmi sugerase să chem un preot, dar Dumnezeu să mă ierte, am fost speriată. Nu m-am gândit la rugăciune, m-am gândit la lucruri morbide şi am ignorat, ba chiar m-am supărat. Aveam impresia că toată lumea din jurul meu deznădăjduia. Eu mai aveam speranţă, mă rugam la Domnul nostru Iisus Hristos şi la Maica Domnului. Plângeam, dar cu speranţă. Văzându-l şi pe soţul meu deznădăjduit, l-am trimis acasă, voiam să rămân pozitivă. Mi-au interzis să-i mai dau să mănânce, nici vitaminele nu am putut să i le dau şi, după câteva ore, i-au introdus o sondă nazo-gastrică pentru a aspira toate secreţiile din stomac. În tot acest timp, copilaşul meu nu mâncase nimic, plângea de foame, suferea, sonda aia şi firele îl deranjau...ce coşmar, câtă suferinţă. Voiam să fiu eu în locul lui. Îmi doream să iau eu toată durerea şi suferinţa. Era atât de micuţ şi îndura lucruri de oameni mari, prea mult pentru un sufleţel. Vineri, pe 3 octombrie la ora 15, vorbisem cu părintele să-l botezăm. După instalarea sondei, Vlăduț a mai făcut în acea zi o ecografie şi radiografii din 4 în 4 ore, pentru a verifica ca poziţia sondei să fie corectă şi să nu perforeze intestinul. Spuneau că primele 48 de ore sunt cele mai riscante. După fiecare examen (ora 14, 18, 22, 02) , pediatrul venea să mă asigure că sonda este la locul ei, că intestinul nu s-a rupt şi că imaginea de enterocolită este aceeaşi.

După această a doua noapte oribilă, dimineaţa la ora 08 ne-am dus să mai facem o ecografie şi o radiografie, înainte de a ne muta la terapie intensivă unde urma să i se pună cateterul central. Era o doctoriţă la vreo 40 de ani care după vreo 15 minute de ecografie, îmi spune că trebuie să mai ceară o părere, căci ea nu vede nicio anomalie. A sosit și medicul şef de la radiologie care după o examinare atentă ne spunecă acesta este un examen normal. Am încremenit, nu ştiam ce să mai cred, doctoriţa a observat că nu eram bine, ameţisem şi plângeam în continuu. Aceasta s-a uitat şi pe radiografia făcută imediat inaintea ecografiei şi a confirmat că nu mai există nici un semn de EnterocolităNecrozantă şi că imaginile sunt perfect normale. Când am ajuns pe secţie cu copilaşul meu în braţe, spuneam la toată lumea că examenul este normal. Eram într-o stare de fericire de nedescris, ceva ce părea ireal, trecusem de la o extremă la alta, din iad în rai; nu exagerez deloc. După câteva minute a sosit şi pediatrul şef cu încă 4 medici rezidenţi după el şi mi-a spus: "în medicină nu ne putem explica totul". Era jenată, ştia că suntem amândoi medici şi nu avea explicaţii ştiinţifice. Dar noi ştiam că Dumnezeu a lucrat şi că eram în faţa unei minunidumnezeieşti. În acea zi au scos sonda şi am început realimentatrea progresivă cu mici cantităţi de lapte special, căci au concluzionat că ar fi fost o Enterocolită Necrozantă legată de o alergie la proteina din laptele de vacă, proteină care se pare că trece în laptele matern. În noaptea aceea, Vlăduț a scăpat şi de perfuzie şi după încă două zile ne-am putut întoarce acasă. L-am sunat pe Părintele nostru, imediat ce pediatrul ne-a confirmat că Vlăduț e bine şi că nu mai este nevoie de tratamentul pe terapie intensivă. Părintele a hotărât să-l botezăm la data stabilită iniţial, în biserică, cum este firesc. Atunci am aflat că toată noaptea aceea de coşmar, când Vlăduț făcea radiografii din 4 în 4 ore, el a fost pomenit în rugăciunile celor din parohie, mai ales a celor de la "Candela rugăciunii" care arde în parohia noastră. Pe unii dintre aceşti oameni nu îi cunoşteam atunci, şi le suntem profund recunoscători. Am fost impresionată de gestul lor şi mai ales de puterea rugăciunii lor. Cu siguranţă Dumnezeu îi iubeşte mult şi ne iubeşte şi pe noi.

Am cunoscut "iadul deznădejdii", dar am gustat şi din dulceaţa Iubirii dumnezeieşti. Să ne ajute Dumnezeu în credinţa noastră, să devină din ce în ce mai puternică şi să ne mântuim. Dumnezeu să ne ierte şi să ne lumineze!

Fam. Nedelea, Belgia



Copii născuți din rugăciune

Aştern aceste gânduri cu nespusă recunoştinţa către Domnul pentru toate minunile din viaţa mea. Minuni, daruri mari de la Hristos au fost în viaţa mea încă de pe vremea când nu ştiam de unde îmi vin, când nu le preţuiam sau chiar credeam cu nesăbuire că mi se cuvin…Prima şi poate cea în care toate celelalte şi-au avut obârşia este naşa mea. Domnul mi-a rânduit o naşă care mă veghează acum din Împărăţia Cerurilor. Spun aceasta cu convingerea dată de zâmbetul aşezat permanent pe chipul ei o viaţă întreagă, o viaţă de durere şi de boală necunoscută medicinii care a săpat în trupuşorul ei plăpând încă de la 19 ani. Se ruga mereu şi zâmbea mereu. Deşi fără dinţi, fără păr, cu o piele trandafirie ce lăsa să se întrevadă oasele, din toată fiinţa ei izvora un miros nepământesc…mirosea ca un bebeluş.

Pentru rugăciunile ei, după o tinereţe risipită în greşeli după greşeli, într-un final m-am întors în Biserică. Aveam deja un copilaş la momentul acela, şi ne mai doream unul. Timpul însă trecea, iar testele de sarcină pe care le făceam cu inima bubuind în piept lună de lună tot nu se pozitivau. Deşi medical totul era în ordine, căci zămislisem deja o fetiţă, vreme de aproape doi ani nu am rămas însărcinată. Eram trişti, nerăbdători şi puţin credincioşi…La un moment dat însă fraţii din parohia noastră au avut o iniţiativă oarecum inedită pentru una ca mine, străină - spre ruşinea mea - de comorile pe care dragostea lui Hristos le revarsă peste cei ce se unesc în cereri frumoase: s-a citit psaltirea noaptea de noapte pentru câţiva dintre noi, fiecare cu neputinţa sau suferinţa sa. Minunea nu a întârziat să apară, spre întărirea credinţei tuturor: în decurs de câteva săptămâni după aceasta, cinci femei din comunitatea noastră au rămas însărcinate, inclusiv eu. Mare ne-a fost şi ne este bucuria pentru acest prunc mult-asteptat pe care doar rugăciunea ni l-a adus!

La un an de la naşterea acestui copilaş, Dumnezeu ne-a trimis o nouă surpriză care acum ne încălzeşte inimile cu ochişorii ei migdalaţi şi gropiţa din obrazul drept. Sarcina a decurs foarte bine, fără probleme deosebite, însă când am ajuns la termen a intervenit ceva neaşteptat: socrul meu a fost spitalizat de urgenţă, starea sa de sănătate fiind extrem de fragilă. Din discuţiile la telefon cu soacra mea, am simţit că prezenţa soţului meu ar fi fost singurul lucru de care s-ar fi putut „agăţa” în lupta sa pentru viaţă. Doar că noi locuim în altă ţară, iar eu hotărâsem să nasc acasă, cu moaşă, nu la spital...Sigur că inima mea mică ar fi vrut să îl ţină pe soţ lângă mine în clipele grele ale naşterii, dar totuşi nu mi-aş fi putut ierta să se întâmple ceva cu bunicul din egoismul meu. Aşa că soţul a luat primul avion şi a plecat. Lesne de bănuit, nici nu a trecut o zi că au şi începutt durerile naşterii. „E uşor să faci o faptă bună, dar adevărata luptă e să nu cârteşti în fata urmărilor acelei fapte”, îmi spunea părintele meu duhovnic. Mă simţeam singură, un pic speriată că eram departe de siguranţa unui spital, şi mai ales departe de bărbatul meu, sprijinul meu... Însă în orele ce au urmat am fost fără îndoială orice numai singură nu. În casă am avut ajutor, copiii cei mari au fost foarte cuminţi, o prietenă de suflet a venit şi mi-a alinat fizic şi sufleteşte durerile şi cel mai important, am avut un travaliu liniştit, cu pace, fără nici un moment de cumpănă, iar la doar 20 de minute după miezul nopţii, exact în ziua în care este prăznuit „sfântul închisorilor”, Valeriu Gafencu, a venit pe lume fetiţa mea cea mică. Iar socrul şi-a revenit din starea critică în care se afla şi a mai trăit până şi-a văzut şi nepoţica aceasta. Toate acestea se datorează fără doar şi poate rugăciunilor fierbinţi ale celor ce m-au pomenit la candelă, fiecare unde se afla în momentele acelea, toţi într-un cuget pentru a dărui dragoste şi sprijin nevăzut mie, celei ce atâta vreme am fugit de Hristos…



Marturie Adi

Mă numesc Adi S., de 4 ani trăiesc în Belgia şi aş vrea să vă relatez o minune pe care am trăit-o în urmă cu câteva luni, minune care a avut loc prin milostivirea Domnului şi cu ajutorul rugăciunilor unor frați grupaţi în jurul unei „candele” a rugăciunii.

Era marţi, 3 iunie 2014, ora 6,30 dimineaţa. Eram încă la serviciu, lucram de noapte şi aşteptam să fac raportul când a sunat telefonul. La celălalt capăt al firului era tatăl meu. Am respins apelul (din respect pentru colegi pentru a face raportul) dar după câteva minute a sunat din nou telefonul. De această dată mă suna o verişoară care mă ţinea la curent cu noutăţile de acasă (din păcate, mai mult cu decese : bunicul, unchiul şi mătuşa mea care au trecut la Domnul în ultimii 2 ani). De această dată am răspuns simţind că ceva nu este în regulă, fiind convins că este vorba de bunica mea care este bolnavă de cancer la sân.

Dar a fost o veste şi mai neaşteptată. Mama mea a făcut o criză, cu pierderea cunoştinţei, şi a fost dusă de urgenţă la spital în stare critică. Am ajuns acasă în jurul orei 7,15 şi căzând în genunchi la icoana Mântuitorului am strigat către El : ,,Doamne, te rog frumos să nu mi-o iei’’, după care am trimis un mail părintelui şi l-am rugat să se roage pentru ea astfel încât să am timp să ajung să o mai prind în viaţă şi să-i mai dau o sărutare, conştientă sau nu, nemaivăzându-o de un an (soţia fiind însărcinată am decis să nu călătorim anul acesta şi să vină ea la botezul fiicei noastre). În scurt timp părintele a trimis mesaje celor de la candelă iar aceştia au început să se roage, deşi încă nu era momentul candelei...Am sunat un foarte bun ,,frate’’ să-l rog să se roage şi el pentru mama mea care a pus o întrebare retorică de mi-a sfâşiat inima : ,,De ce mama ta s-a hotărât să plece atât de repede şi nu vrea să-şi vadă nepoţica Natalia? (ce urma să se nască în luna octombrie).

Deşi eram obosit după tura de noapte, am rugat-o pe verişoara mea să mă sune de fiecare dată când are noutăţi, iar noutăţile (veşti proaste) nu au contenit să apară. În urma analizelor făcute în Piatră Neamţ s-a descoperit o ciroză cronică, cu valori duble ale transaminazelor şi 46 000 de trombocite (valori normale 150 000 - 400 000. Tomograful din Piatra fiind defect a mers la Roman unde s-a descoperit că are un hematom subdural în emisfera stângă în urma unui accident vascular (tensiunea fiind de 19/10) fiind de urgenţă transferată la Spitalul de Neurochirurgie din Iaşi.

Seara a ajuns la ea pentru Taina Spovedaniei şi Sfânta Împărtăşanie şi preotul Florentin (cumnatul meu) care a spovedit-o cu greu fiind foarte dezorientată, cu mici clipe de prezenţă, pentru ca apoi să o împărtăşească şi să constate că avea mult sânge în gură (din cauza unor microhemoragii) şi confirmându-mi starea critică în care era. Medicul care a preluat-o a pus-o sub tratament (medicamentos şi transfuzii cu plachete = trombocite) dar au urmat nopţi de calvar (legată de pat pentru a nu se ridică, cu pamperşi...).

A doua zi l-am sunat pe medic să văd cum este starea mamei şi să-l întreb dacă este cazul să vin de urgenţă sau mai pot aştepta 3-4 zile să termin şi eu turele de noapte...pentru că apoi urma să fiu 6 zile liber. Medicul mi-a răspuns că nimeni nu ştie şi nu poate garanta cum va evolua situația (deşi între timp hemoragiile s-au oprit - singura veste pozitivă şi prima speranţă), varianta optimistă fiind ca hematomul să se resoarbă prin tratament iar varianta pesimistă să cadă în comă şi atunci să fie operată chiar dacă ar putea sângera din nou, putând fi chiar mai rău, dar totuşi încercând să facă ceva. În tot acest timp rugăciunile de la „candelă” nu au încetat să ,,curgă’’.

În tot acest timp am lucrat ture de noapte (11 ore/noapte), pregătind medicamente pentru 104 rezidenţi (o mare responsabilitate) iar ziua dormind foarte puţin, între 2 apeluri din ţară, numai mila Domnului ajutându-mă să pot face faţă acestui ritm şi să pot să fiu atent şi concentrat pe munca de la serviciu.

Luni, 16 iunie, cu ajutorul Domnului (după un lung drum Bruxelles - Bucureşti - Piatra Neamţ = Iaşi şi zile nedormite) am ajuns la Iaşi găsind-o în viaţă, conştientă şi destul de prezentă (m-a recunoscut dar nu a realizat că vin de departe, că nu am venit cu soţia şi de ce era ea acolo şi prin ce trecuse) . Am mers zilnic la ea. Starea ei era constant rea, trombocitele nu creşteau iar medicul era ,,legat’’ la mâini (aştepta să crească trombocitele la aprox. 70 000 pentru ca să o poată opera). Având doar 6 zile de concediu, cu tot cu drum, joi am fost la ea pentru ultima dată găsindu-o mult schimbată (slăbită, apatică, fără poftă de mâncare) şi am rugat-o să-mi promită că va lupta pentru a trăi. Vineri am călătorit toată ziua spre Belgia.

Sâmbătă dimineaţă am sunat la spital pentru a avea veşti noi şi asistentele mi-au spus să sun la reanimare pentru că fusese operată. Pentru moment inima mea s-a oprit ştiind că nu putea fi operată din cauza analizelor modificate. Sunându-l pe medic, acesta mi-a spus că vineri seara căzuse în comă şi a fost operată de urgenţă, starea ei acum fiind bună dar ca şi sechele rămăsese cu o hemipareză dreaptă. Atunci am simţit din tot sufletul puterea rugăciunilor de la „candelă” şi mulţumeam Bunului Dumnezeu că mama mea a scăpat cu viaţa deşi rămăsese cu sechele.

Dar pentru a nu ştiu câta oară Dumnezeu mi-a arătat cât de Bun este cu noi şi după încă 2 zile (timp în care rugăciunile de la „candelă” pentru mama mea nu au încetat) hemipareza s-a remis, mama mea a început să mănânce, să meargă câţiva paşi după alte 2-3 zile, pentru ca după o săptămână să fie externată.

A continuat acasă tratamentul şi regimul, a început să meargă din ce în ce mai mult, să gătească, practic să-şi intre în rolul de soţie, timp în care trombocitele au urcat la 120 000 iar transaminazele au scăzut la valori un pic peste limita superioară. A fost în urmă cu 2 săptămâni la control la doctorul care a operat-o, medicul găsind totul în regulă în urma examinării, singurul lucru în neregulă pentru mama mea fiind mici dureri în braţul şi piciorul drept, cele ce au fost paralizate.

Aceasta este o mare minune trăită de mine, minune prin care mi-am dat seama cât de mult înseamnă ca cineva să fie pomenit la o rugăciune așa cum este cea a „candelei”!



Îngerul și Maica Domnului conduc mașina

De câteva luni plecasem din România și făceam parte dintr-o parohie care era vegheată de mai multă vreme de lumina Candelei. Eram în așteptarea unor acte pentru a începe lucrul dar acestea tot întârziau să vină. M-am hotărât să plec în țară pentru a rezolva problema, dar duhovnicul nu mi-a dat binecuvântare să merg. După câteva zile m-a sunat o bună prietenă să-mi spună că știe ea pe cineva care pleacă în țară cu mașina personală și că m-ar putea lua și pe mine. Atunci am vrut să-l întreb pe părintele iarăși dacă să plec dar chiar în momentul în care voiam să-i pun întrebarea cineva ne-a întrerupt. Atunci mi-am adus aminte că e bine să primești primul gând al duhovnicului și am renunțat să-l mai întreb. Dar, cu puțin timp înainte ca acea persoană să plece cu mașina spre România am fost sunat din nou de buna mea prietenă să mă mai întrebe o dată dacă chiar nu vreau să merg. Atunci am cedat și l-am sunat pe părintele și i-am explicat încă o dată situația (că ce șansă am, să merg gratis și să rezolv și problema) și așa se face că părintele a cedat și m-a lăsat să îmi fac voia.

A doua zi dimineață m-am întâlnit cu persoana care urma să mă ia în țară și am plecat la drum. Era un domn bine, despre care știam că e medic și profesor universitar. Nici nu am ieșit bine pe autostradă că a început să aibă un comportament cel puțin straniu. Deși fixasem gps-ul, deși aveam la îndemână și o hartă, a început să zică că am greșit drumul. Ca o paranteză, pentru a înțelege mai bine despre ce e vorba, drumul nostru urma să se desfășoare pe ruta Belgia-România. Deși ieșisem de ceva vreme din Belgia, tot îmi spunea: „uite, ne-am întors în Belgia”, deși noi eram deja în apropiere de Koln. La început nu știam cum să reacționez și nici nu îndrăzneam să-i spun ceva. Mă gândeam că e profesor universitar, că știe el ce zice. Dar curând a început să înjure pe toată lumea, toți cei din trafic îl incomodau, toți greșeau și îi dădea dracului pe toți. Nu trecea un minut fără să drăcuiască pe cineva. Din acest moment însă s-a schimbat și stilul lui de a conduce. Făcea depășiri ca în jocurile de pe playstation, se băga în fața tirurilor, schimba benzile într-un mod foarte haotic și așa se face că numai prin mila Domnului am fost evitați în ultima clipă de multe mașini care urmau să se izbească în noi. Toată lumea ne claxona, dar el își vedea în continuare de cascadoriile lui.

Începusem deja să mă îngrijorez și mă gândeam să-i scriu părintelui să se roage pentru noi, dar în același timp nu îndrăzneam pentru că deja mă mustra conștiința că am plecat spre România doar pentru că i-am forțat binecuvântarea. Dar comportamentul șoferului începuse să fie de-a dreptul ciudat. Cu puțin timp înainte de a ajunge la Frankfurt a ieșit de mai multe ori de pe autostradă susținându-și ideea că am greșit drumul și că ne apropiem de Belgia. Deși am încercat de mai multe ori să-l conving că suntem pe drumul cel bun el tot continua să iasă de pe autostradă și să caute alte drumuri. Nu a trecut mult timp, și, probabil undeva între Frankfurt și Wurzburg, s-au intețit claxoanele celor din jurul nostru. El a început să-i înjure dar claxoanele nu conteneau. Și acum am imaginea unei mașini cu numere de Suceava care ne-a depășit, s-a așezat oarecum în fața noastră, și pasagerul din dreapta a deschis geamul și ne făcea semne disperate să ne oprim. Dar el îl înjura și îl întreba că ce nu-i convine. În haosul acela mi-am dat seama că ne explodase roata de pe dreapta spate. Deși i-am spus, el a zis că mai merge așa măcar cățiva kilometri. Într-un sfărșit a oprit și, după ce a văzut cum arăta roata mi-a spus să sun la 112. Am încercat să-l conving că nu are rost să sune la 112 dar el insista, că nu mai avem ce face. Deși nu schimbasem în viața mea o roată, mi-am luat inima în dinți și am încercat să o schimb eu în timp ce el se uita impasibil la mine. Deși mi-a fost foarte greu, am reușit. Dar parcă îmi părea rău că am reușit, că acum aveam două frici: una că o să merg în continuare cu el în mașină și alta că mergem cu o mașină care are o roată pusă de mine :)

Și într-adevăr, coșmarul abia aici a început să se dezlănțuie. Din acest punct, cum ziceam, undea între Frankfurt și Wurzburg, și până în apropiere de Viena, bunul meu domn a mers doar pe banda de urgență. În zadar am încercat să-l fac să observe că suntem singurii care mergem pe banda de urgență sau să-i explic că vom lua amendă, căci el era de neclintit. Din acest loc și până în apropiere de Viena el nu a mai oprit deloc. Mă rugam de el să oprească să se odihnească dar parcă nici nu mă auzea. Pe acest traseu a adormit la volan de mai multe ori și tot nu voia să oprească. El zicea că e bine deși mergea în continuare tot pe banda de urgență. Până la Viena am tras de cel puțin trei ori de volan pentru a evita coliziuni mortale, de cel puțin șapte ori era să intrăm în parapetul de pe marginea autostrăzii, de cel puțin două ori alți doi șoferi au frânat in extremis pentru a ne evita și de foarte multe ori șoferii de tir au fost forțați să pună frână pentru că el se băga în fața lor de așa manieră cum nici la jocurile pe calculator nu văzusem vreodată. În ritmul acesta am mers până în apropiere de Viena, când, în sfârșit, pe la ora 22 s-a hotărât să oprească într-o parcare. Am coborât amândoi din mașină și am mers la toaletă. Ne-am întors amândoi și el a adormit instantaneu. Am răsuflat ușurat: se va odihni și apoi vom merge și noi ca oamenii normali pe autostradă. Peste câteva minute însă am avut nevoie iarăși la toaletă. Când m-am întors, am crezut că am uitat de unde am plecat. Nu mai găseam mașina. Am făcut câteva ture de parcare pentru a-mi da seama că a plecat și m-a lăsat în parcare. Era ora 22, plecase cu bagajele mele și cu geaca mea. Rămăsesem într-o seară friguroasă de martie doar într-un pulover într-o parcare din Viena. Slavă Domnului însă că obișnuiesc să îmi țin portofelul cu buletinul în buzunarul de la pantaloni. Că altfel aș fi fost chiar al nimănui, și fără bani și fără acte. Prima mea reacție a fost să mă gândesc că el se va prăpădi pe autostradă. Căci la ritmul în care a condus mâ gândeam că sigur va face un grav accident cât de curând. Atunci m-am hotărât să-l sun pe părintele și să-i spun ce s-a întâmplat. Iar prima lui reacție a fost: „ce inimă grea am avut să-ți dau binecuvântare să pleci”. Atunci am înțeles pe propria piele ce înseamnă să-i forțezi binecuvântarea duhovnicului.

Părintele a dat mesaj la oamenii de la Candelă să-l pomenească „ACUM” pe șofer iar eu am sunat la 112 să anunț că un om e în mare pericol. Printre altele, am uitat să menționez că imediat cum am plecat din Belgia i s-a stricat telefonul. Astfel că în zadar l-am sunat de mai multe ori. Eu am petrecut până spre dimineață făcând ture prin parcare pentru a mă încălzi. Între timp am contactat-o pe soția șoferului, dar nici ea nu a reușit să dea de el.

Deși prin parcare au trecut mai multe mașini cu numere de România, nimeni nu mă credea. Bănuiesc că toți credeau că sunt vreun escroc. Așa se face că nimeni nu voia să mă ia de acolo. Spre dimineață însă, un șofer de tir care tocmai se pregătea de somn când am ajuns noi în parcare, tocmai s-a trezit, și văzându-mă că încă fac ture prin parcare m-a claxonat și mi-a făcut semn să mă duc la el. Așa se face că deși avea doar două locuri, pentru el și soția lui, m-au luat și pe mine și m-au dus până la Arad.

Cu puțin timp înainte de a ajunge la Arad am fost sunat de soția șoferului care mă lăsase la Viena. Tocmai aflase că acesta ajunsese cu bine în Timișoara. La întrebarea ei despre mine, el i-a răspuns: „Credeam că doarme în portbagaj”.

Eu Îi sunt recunoscător lui Dumnezeu că am ajuns până la urmă întreg acasă, dar pentru mine minunea cea mai mare e că datorită rugăciunilor celor de la Candelă acest șofer a ajuns sănătos acasă, conducând în acea stare fără întrerupere. De fapt, sunt convins că un înger al Domnului sau Maica Domnului au condus, și nu el.

V.B., Belgia



Dragii mei,

Aş vrea să vă mulţumesc din inimă pentru rugăciunile voastre pentru tatăl meu, Alexandru. Unii dintre voi au aflat deja minunea întâmplată cu tatăl meu după numai o noapte de rugăciuni la candelă, alţii însă nu. Totul a început duminică, 1 Mai, prima zi de Paşti. După o noapte frumoasă în care am sărbătorit împreună cu voi toţi Învierea Domnului, mă trezeşte un telefon de la fratele meu la ora 8 dimineaţa. Îi resping apelul căci nu dormeam la mine acasă şi în cameră mai era o persoană care se odihnea. Scriu un mesaj scurt în care îl anunţ că îl voi suna mai târziu, dar el insistă. La câteva minute primesc un apel de la sora mea. Procedez la fel şi cu ea, dar şi ea insistă. Abia atunci încep să bănuiesc că s-a întâmplat ceva acasă. O sun repede pe sora mea şi ea îmi spune scurt: „Te-am sunat să-ţi spun că tata e la spital. E bine acum. I s-a făcut rău şi l-au trimis de urgenţă cu elicopterul SMURD la Iasi’’. Nu ştiu cum să stai liniştită şi calmă când auzi că a fost nevoie de o intervenţie din partea serviciului SMURD pentru a-i salva viaţa. Să pic din picioare. Asta mai ales că în urmă cu 30 de ani, tot pe la începutul lunii mai tata a avut un accident destul de grav în urma căruia se alesese cu o ruptură de splină, omoplatul dislocat şi cu o mână ruptă. Căzuse de pe un post de transformare a energiei electrice între o piatră şi un ţăruş. Din mila Domnului a căzut la mijloc, rămânând în viaţă .

Ce se întâmplase însă acum? Imediat după ce a venit de la slujba de Înviere, tata s-a întins pe pat să se odihnescă , când a simţit că nu mai poate respira. Sora mea, care locuieşte împreună cu părinţii mei a sunat la serviciul de Urgenţă 112 care, după ce i-au acordat primul ajutor l-au trimis la Spitalul Judeţean din Botoşani, unde medicii urmau să îi facă intervenţiile necesare. Dar medicii de acolo, văzând gravitatea cazului, au decis să îl trimită la Spitalul de Pneumoftiziologie din Iaşi cu un elicopter SMURD căci tata abia mai respira. Diagnostic: pneumotorax. Ce înseamnă asta? Acumulare în spaţiul pleural datorată unei fisuri în plămân. Plămânul apăsa pe inimă şi tensiunea arterială urcase la 210. Ajuns la Spitalul de Pneumoftiziologie din Iaşi, medicii au intrevenit imediat băgându-i un tub între coaste pentru a elimina aerul acumulat în plămân. La ora 10 dimineaţa, ora Belgiei, am vorbit cu tata, căruia i se făcuse deja intervenţia chirughicală şi părea ok. Era însă speriat şi foarte obosit. Urma să stea câteva zile în spital pentru recuperare şi spre sfârşitul Săptămânii Luminate să plece acasă. Fratele meu era cel care mă ţinea zilnic la curent cu starea tatălui, el fiind cel ce ţinea legătura cu medicul pneumolog. Joi însă mi-a spus că medicul nu e satisfăcut de felul în care decurge recuperarea, căci plămânul nu se încarcă cu aer la capacitatea lui maximă. Se pare că pierdea încă aer. Aşa că trebuia să mai stea în spital. Luni i s-a făcut o nouă radiografie care a arătat acelaşi rezultat. Marţi i-au făcut o computer tomografie care a dezvăluit că tata avea o ruptură mare de pleură în dreptul plămânului drept precum şi alte pungi cu aer pe plămânul stâng. Singura soluţie era o intervenţie chirugicală pentru a suda ţesutul rupt. Asta implica o anestezie totală plus durerile aferente din timpul recuperării postoperatorii. Miercuri i s-au făcut toate investigaţiile aferente iar joi urma să fie operat. Spre seară i-am scris părintelui care a decis să roage pe cei ce se înscriseseră la candelă să îl pomenescă pe tata două nopţi la rând, joi şi vineri. Joi dimineaţa primesc un telefon de la fratele meu care îmi spune scurt : „Tata e bine şi nu mai este nevoie de intervenţie chirurgicală. Plămânul s-a umplut cu aer la capacitate maximă. Medicul nu înţelege ce s-a întâmplat. Singura lui explicaţie e că acolo Sus cineva îl iubeşte pe tata. Pentru a se convinge că plămânul e plin cu aer i-a mai făcut o radiografie astăzi dimineață’’. Atunci îl opresc pe fratele meu şi îi spun: „Am dovada! Am dovada! E candela. Rugăciunile de la candelă au făcut minunea”!. Într-adevăr, se întâmplase o minune şi cu tatăl meu, alături de celelalte câteva mari minuni pe care le-a făcut Domnul în parohia noastră în Săptămâna Luminată şi Bunul Dumnezeu mi-a arătat şi mie, puţin credincioasei, că puterea împreună-rugăciunii fraţilor întru Hristos e nespus de MARE!!! Măicuţa Domnului şi toţii sfinţii cărora le-aţi cerut ajutorul au făcut o minune. Tata e acum acasă sănătos, recuperat.



Dumnezeu ne încearcă pentru că ne iubeşte!

Mă numesc Maria şi de ceva vreme fac parte din comunitatea creştin ortodoxă din Bruxelles. Trecuseră doi ani trecuți de la căsătorie când întrebările au început să apară:de ce nu vin copii? Am mers cu soțul la medic şi am făcut tot ce ni s-a cerut ca să aflăm împreună cu medicii motivul infertilității. Vestea a venit 7-8 luni mai târziu ca un trăznet: eu cu soțul nu puteam avea pe cale naturală copii NICIODATĂ.

După multe greutăți, am rămas însărcinată cu doi copii. Am început apoi vizitele la spital, şi ne apropiam cu emoții de 14 săptămâni, atunci când se fac testele pentru sindromul Down. Am făcut ecografia 3D, analize de sânge şi absolut tot ce mi s-a cerut, așteptând cu frică şi emoție rezultatul, care nu a întârziat să apară: unul din copii era atins de malformaţii foarte grave şi mi s-a spus că "trebuie" să opresc evoluția acestui copil. Am simţit că mă prăbușesc, că mi se face o glumă proastă. Am repetat ecograful iar rezultatul a fost același. Am hotărât că indiferent de malformaţii, eu păstrez şi copilul bolnav. În acel moment am simţit o linişte,o pace interioară, și am decis să cer şi părerea altor medici. Și aşa am umblat din spital în spital, până am ajuns și la spitalul Brugman. Aici aveau aparate mai bune, medici profesioniști dar şi un pericol mai mare pentru copilul bolnav: mi s-a propus să fac amniosinteză. Dar am refuzat, pentru că riscul de a pierde ambii copii era foarte ridicat. Atunci mi-au zis să dau sânge pentru o analiză genetică complexă, iar rezultatul acesteia a venit cinci zile mai târziu ca o lovitură finală la tot ceea ce înduram deja: Trizomia 13. Pentru cei ce nu ştiu, Trizomia 13 este cea mai gravă formă de malformaţii. În cazul copilului nostru, ei au spus că are inima foarte malformată, că nu are creier şi că din cauza aceasta nu va avea ochi, nas, gură. Cu alte cuvinte era un monstru.

O dată cu acest rezultat a început un alt coşmar: acela de a nu fi lăsaţi în pace să ne trăim durerea. Eram sunată odată la 3 zile și eram întrebată când fac IMG (întrerupere medicală a sarcinii). Am hotărât că nu fac, că mergem mai departe. M-a sunat și șeful clinicii, amenințându-mă că va lua decizia de a opri evoluţia sarcinii, că nu suntem capabili, că suntem fanatici religioşi, că a decis biserica şi Dumnezeu pentru noi, că nu ne gândim la celălalt copil care este bine. Și a rămas să ne vedem luni la ora 9h00 în regim de urgență. În acea zi am crezut că îmi va sta inima. Am sunat cunoștințe și prieteni să se roage pentru noi. Am sunat chiar şi un avocat, să întreb dacă medicii chiar pot trece peste decizia noastră. Am vorbit şi cu o prietenă bună de la biserică, i-am povestit ce ni se întâmplă, iar ea l-a sunat pe părintele Ciprian, initiatorul "Candelei rugaciunii", pentru a ne pomeni la Candelă.

Am avut un weekend plin de groază şi spaimă, că voi fi obligată să fac ceva ce nu doresc. La ora 9h00, luni dimineaţa, eram cu soțul în clinică. Ne-au făcut să aşteptăm 3 ore. Au venit cu translator pentru soţ și cu un munte de documente care dovedeau că are Trizomia 13. Au început iar să îmi spună că va muri în burta mea de la o zi la alta, că e mare minune dacă ajunge la 5 luni de sarcină, că voi naște prematur şi că voi pierde ambii copii, şi că dacă îmi mențin decizia de a nu face întreruperea de sarcină, va decide el cu alți medici ce este mai bine pentru mine. În acel moment am simțit o putere şi i-am spus: cine sunt eu să iau această decizie de a ucide? Cu ce drept? Indiferent de malformaţii, de va trăi sau nu, este cel mai frumos dar pe care l-am primit! În viaţă e plin de tragedii, familii ce mor în accidente, adolescenți ce se îmbolnăvesc incurabil şi mor, aceea este o tragedie nu ce ni se întâmplă nouă! Chiar de vom pierde ambii copii, voi avea inima împăcată că nu i-am ucis noi şi ne vom îndrepta spre adopţie dacă va fi cazul!

În acel moment s-a întâmplat o minune. Doctorul s-a ridicat, mi-a strâns mâna şi a spus: şi eu sunt creştin ortodox, ştiu ce vreţi voi să faceţi, nu vreţi să îl ucideți voi! Doamnă, aveţi tot respectul meu, toată susținerea mea, pentru analiza genetică vă voi pune într-un program de cercetare şi nu va trebui să plătiți un cent. Și oricând veţi avea nevoie să veniți în clinica noastră veți fi îngrijită şi veţi avea toată atenția cuvenită!

Am rămas mută de uimire, călăul nostru se transformase în apărătorul nostru. I-au tradus şi soțului, apoi am semnat cum că amândoi suntem de acord să continuăm sarcina. Am ieşit de acolo, dar capul mi se învârtea. Rugăciunile tuturor acestor oameni care s-au rugat cu noi şi pentru noi au funcționat. Aceşti oameni minunați s-au rugat pentru noi fără să ne cunoască. Am plâns până acasă, nu mă puteam opri. Bunul Dumnezeu să răsplătească osteneala lor, le voi fi veșnic recunoscătoare şi mă voi ruga la Măicuţa Domnului pentru fiecare dintre ei şi îi rog din suflet să continue rugăciunile lor pentru noi până va veni timpul nașterii.

Peste o lună trebuia să merg iar la control. A venit și acea zi. Ecograful a durat 70 de minute. Ceva nu era în ordine. Medicul specialist spunea că nu este posibil aşa ceva, că ea ştie ce a văzut în celelalte rezultate. Copilul avea acum creierul complet, dar malformația la inimă continua să fie foarte severă. Mi-a spus că dacă ajung să îl nasc, va muri la trei ore după naștere. Am rămas fără cuvinte, Dumnezeu cel milostiv, i-a reparat căpușorul. Am început să plâng şi să-I mulţumesc lui Dumnezeu pentru toate. A venit și ziua și am născut cei doi copii. Nașterea s-a provocat brusc și am născut acasă. Atunci i-am făcut repede botezul de necesitate copilului cu malformații și i-am pus numele Athanasios. Dar, după doar două ore s-a mutat la Domnul. Dacă aș fi acceptat avortul, Athanasios nu ar mai fi putut fi în Rai, cum e acum, botezat!

Mulţumim lui Dumnezeu pentru preoţii noştri dragi care s-au rugat pentru noi, pentru fratii de la "Candela", care s-au rugat pentru noi fără să ne cunoască. Ajutorul lui Dumnezeu nu a încetat să apăra, am văzut puterea Lui şi a tuturor sfinților Săi, nu mă voi îndoi vreodată că în credință se nasc minuni! Am scris aceaste rânduri despre ceea ce eu trăiesc astăzi, martie 2016, în speranța că cineva va trage foloase şi îşi va da seama că unimea în credință poate mişca munții! Dumnezeu să ne ajute la toţi!



Ascultare şi rugăciune

Ajunsesem la termenul sarcinii cu cel de-al patrulea prunc al nostru, Rafail, după numele sfântului ce ni l-a dăruit. Trecuse cu puţin de miezul nopţii când mi-am zis că ar fi bine să mă culc. Am numărat încă o dată orele până când avea să se întoarcă iubitul meu soţ din România. Plecase cu trei zile înainte la o conferinţă pe care nu avea cum să o refuze. Având deja experienţa naşterii Valeriei chiar a doua zi după plecarea lui tot în România, stăteam amândoi cu inima strânsă şi ne rugăm să mai aştepte băieţelul nostru încă un pic, să fim împreună când vine pe lume. După calculele mele, urma să fie acasă în jur de ora 10 dimineaţa. ``Ce-a fost mai greu a trecut``, îmi spuneam. Avusesem contracţii multe săptămâna precedentă, inclusiv ziua dinainte, duminică, dar toate s-au calmat.

Valeria (fetiţa noastră de 2 ani) dormea cuminte lângă mine în pat, însă eu nu puteam adormi. Neobişnuit, eu dorm ca un buştean de obicei. După câteva ore de perpelit prin pat, am decis spre ora 2 să merg la baie. Nu aveam dureri la momentul acela. Spre 3 însă, au început ușor-ușor să reapară contracţiile. Cine voia însă să le ia în seamă? După atâtea alarme false săptămâna dinainte, speram să se potolească şi de data asta. Însă nu prea a fost cazul…la 3.30 deja nu mai aveam deloc stare în pat. Mi se părea ciudat mai ales faptul că aveam contracţii foarte dese încât nici nu puteam cronometra intervalul de timp dintre ele.

Cum soţul meu nu era acasă, planul era să chem moaşa să mă ducă la spital şi să mă ajute cu naşterea. Îmi era însă jenă să o deranjez la o asemenea oră, mai ales că riscăm să fie iar alarmă falsă. Totuşi, la ora 4 mi-am luat inima în dinţi şi am sunat-o. Nu era nici ea lămurită dacă e realmente travaliu, aşa că a spus că vine să mă vadă. Între timp, soţul meu deja se pornise spre aeroport, avea zborul în câteva ore. Ne doream amândoi tare mult să putem cumpăra timp dar cine să vândă?…nu eram însă amărâtă, luam lucrurile aşa cum erau. Am dat un mesaj timid pe telefon câtorva prietene să mă pomenească; nu era o oră când puteam face asta cu multă lume. Soțul meu totuşi a îndrăznit şi i-a scris şi Părintelui, aflat în pelerinaj în Țara Sfântă. Mult cred că a ajutat rugăciunea revărsată spre mine în orele ce au urmat. O bună prietenă, deşi având ea însăşi un copilaş de sân, era gata să vină la mine să mă ajute. I-am zis să aşteptăm, parcă nu aş fi chemat-o cu bărbat şi copil la ora aia…

Ora 4.35: moaşa cioc-cioc la geam. Îi deschid uşa dintr-o poziţie cam aplecată, departe de a fi tocmai bipedă…asta deja mă face să bănuiesc că situaţia e mai avansată decât în timpul Liturghiei de duminică. Însă mare mi-a fost surpriza să aflu la verificarea ei că nu eram dilatată decât maxim 1-2 cm! Ca un trăznet mi-a căzut vestea asta, mi-a paralizat gândirea…fizic, totuşi mă simţeam diferit, contracţiile erau foarte apropiate, nu insuportabile, dar nici prea bine nu o duceam. Şi cu toate contracţiile pregătitoare din săptămâna precedentă…şi acum doar 1-2 cm?! Moaşa şi-a exprimat regretul, şi-a luat bocceluţa şi a spus că cel mai bine ar fi să fac o baie, ea să se întoarcă la plăpumioara ei şi o sun dacă lucrurile devin mai serioase. Dacă nu, mă suna ea dimineaţa.

Îmi era somn şi frig. Dezamăgită, mă bag în cadă cu telefonul lângă mine care scotea sunete neîncetat: travaliu singură dar totuşi atent vegheată de multe inimi calde. Era mai bine la căldurică, dar curând am început să mă simt anormal de rău: nu puteam respira normal, parcă aveam jumătate din capacitatea pulmonară, şi deodată mi-a răsărit în minte un gând complet nou. Deşi eram decisă să nu fac anestezie peridurală, pentru binele copilului şi al meu, acum aveam doar asta în cap. Mă simţeam neputincioasă să rezist de la amărâta mea de dilataţie de 1-2 până la 10 cu aceste friguri, respiraţie dificilă, dureri…aşa că i-am scris prietenei mele - care deja se pusese cu toată familia pe drum spre mine - că nu mai pot, vreau să merg la spital (evident, ca să fac anestezie, în egoismul meu…). Cu greu m-am îmbrăcat cu ce am găsit la îndemână. Am eşuat ca o balenă pe covorul din sufragerie până au ajuns ei, la 5.30. Îndată am plecat spre spital: prietena mea s-a speriat de cum arătăm, mi-a spus ulterior că tremuram din toate mădularele. Am anunţat şi moaşa că am plecat spre spital, printr-un sms sec. Ea mă tot suna, soţul mă sună şi el înainte să decoleze. Spera încă să fiu cuminte şi să prindă şi el naşterea…

Am ajuns la spital pe la ora 6, in15 minute, care bineînţeles că mie mi s-au părut o eternitate. Ajunsă acolo, între două contracţii, am „comandat” imediat peridurala, însă moaşa de gardă era de neclintit „Doamnă, trebuie mai întâi să vă verific dilataţia”. „Bine, dar chemaţi şi anestezistul, vă rog”. „Ehhh, staţi puţin”. Motivată de „mirosul” drogului salvator, am urcat pe pat. Când m-a verificat, şoc: dilataţie 8!! Într-o oră şi un sfert de la 1 cm la 8! Asta explică de ce mă simţeam atât de diferit. „Dar eu tot vreau periduralaaa!” spuneam eu prăpădită, deşi ştiam raţional că am şanse extrem de mici să mi-o mai facă. Evident că până a venit anestezista eram la dilataţie 10 şi la revedere peridurală. Cam atunci a ajuns şi moaşa mea „experimentată” care îmi sugerase să stau acasă mult şi bine.

Ajunsă la dilataţie 10, speram că scap rapid, dar nu prea a fost aşa. Moaşele de la spital nu au fost de acord să încep să împing până nu vine ginecologul de gardă. După multe insistenţe, cu jumătate de gură, au acceptat şi mai întâi mi s-a rupt apa, apoi a venit şi puiuţul cu ochi mari. Atunci au început să strige „opreşte-te!”. Avea circulară de cordon, şi încă dublă, energicul mamei, dar mie nu mi-au dat atunci detalii, probabil să nu mă sperii. Ar fi fost bun un ginecolog acolo, dar nu aveam, aşa că au făcut şi ele cum au putut, numai Dumnezeu ştie. Rafail a ieşit cu bine, slavă Domnului! La 6.52 se auzea deja glăsciorul lui cristalin de bărbăţel curajos.

Mulţumim lui Dumnezeu că, prin starea de rău neaşteptată pe care mi-a dat-o, m-a determinat să merg la spital, căci dacă stăteam gândind că am doar dilataţie 2-3 cum credea moaşa, cine la mine acasă ar fi ştiut ce să facă când Rafail ar fi fost gata să iasă, cu dublă circulară de cordon? Sunt convinsă că acest deznodământ fericit se datorează exclusiv rugăciunilor care m-au ocrotit. De mare folos a fost cred şi ascultarea de duhovnic, căci la ultima noastră discuţie înainte de naştere, cerusem cuvânt de la el dacă să nasc acasă sau la spital şi, deşi la naşterea anterioară mi-a dat binecuvântare să nasc acasă şi totul a fost bine, de data asta ceva l-a făcut să încline spre spital.

Acum, când scriu, puiul doarme liniştit lângă mine. El e minunea noastră, blândă, calmă, dulce, ocrotită de Sfântul Rafail şi iubită de toată lumea!

Claudia.



Cum L-am cunoscut pe Dumnezeu

M-am născut într-o familie creștin-ortodoxă, cu credință în Dumnezeu (aşa credeam eu) dar nu prea practicantă. Ani de zile am construit relaţia mea cu Dumnezeu după bunul meu plac și după propriile mele reguli considerând că El e Mare şi Bun şi-mi iartă totul. Din păcate, pe atunci nu înțelegeam că tot ce am este datorită Proniei lui Dumnezeu şi nu obișnuiam să-I dau slavă pentru tot ajutorul. Mai mult, consideram că totul se datorează mie, „inteligenţei” şi muncii mele şi nu vedeam ceea ce astăzi am aflat (precum un părinte călugăr mi-a spus) şi anume că tot ceea ce am făcut noi oamenii şi de care putem fi „mândri” sunt păcatele noastre şi atât. În starea aceasta mă aflam acum doi ani când a început totul. În timpul unei frumoase vacanţe de ski am început să văd cu ochiul drept niște luminițe mici. La început nu m-am speriat prea tare, am crezut că-i din cauza efortului fizic şi a soarelui puternic. Aşa că nu m-am îngrijorat şi vacanţa a continuat. Dar luminiţele în loc să dispară, se agravau, diminuând capacitatea de a vedea clar, lucru care m-a determinat să fac un control la ochi chiar a doua zi după sosirea acasă.

Am început controalele, am făcut examinări peste examinări, dar toate ieșeau normale, deși vederea se degrada într-un ritm alarmant. Aşa că m-am hotărât să merg să cer părerea şi celor din Bruxelles (noi locuim în Belgia de patru ani). Aici au reluat aceleași controale și tot nu au găsit nimic în neregulă. Într-un final, medicul împreună cu profesorul, au decis că este vorba de o boală foarte rară care nu are cauze şi nici tratament, dar a cărei evoluție spontană în general e spre bine, motiv pentru care mi-au recomandat să stau liniștită şi să revin la control peste vreo 4-5 luni. Dar lucrurile nu evoluau deloc spre bine şi frica şi disperarea au început să-și facă loc în sufletul meu. Aşa că am decis să mergem la Biserică, pe care pe atunci o frecventam foarte rar, şi să vorbim cu părintele C.. El ne-a vorbit despre dragostea lui Dumnezeu pentru noi toți şi ne-a ajutat să ne deschidem ochii minții şi ai sufletului. A fost greu, după atâția ani de necredință, să-mi deschid inima pietrificată, dar ușor-ușor am pornit pe acest drum, m-am spovedit şi împărtășit pentru prima dată și am aflat tot de la părintele despre Sfântul Nectarie din Eghina, mare făcător de minuni, despre Sfântul şi Marele Mucenic Efrem cel Nou şi despre viața şi minunile lor şi despre Sfântul Luca al Crimeei care a fost şi chirurg şi a tămăduit mulţi oameni de la orbire.

Tot în acea perioadă fratele meu mi-a adus ulei de la candela Sfântului Nectarie de la Mănăstirea Radu-Vodă şi acatistul Sfântului spunându-mi să mă rog lui, că și pe el Sfântul l-a ajutat când a avut un necaz mare. Îl ascultam pe fratele meu, dar în necredinţa mea aveam cu totul altă părere. În urmă cu un an, când medicii (în urma unei bronhoscopii cu analiză microscopică) i-au pus diagnosticul de cancer pulmonar, Sfântul Nectarie a mijlocit la Dumnezeu pentru vindecarea lui. Într-adevăr, atunci fratele meu făcuse mai multe analize (bronhoscopii) și toate dădeau același diagnostic nemilos-cancer pulmonar. Totul era pregătit pentru operație când la rugăminţile noastre a repetat bronhoscopia. Rezultatul? Sănătos, nici urmă de cancer. În vremea aceea, orbită fiind de necredinţă, nu vedeam marea minune ce se petrecuse în faţa mea şi susţineam că de fapt a fost o eroare medicală. Când am început să am şi eu probleme, nu înțelegeam, mă tot întrebam de ce Dumnezeu mi-a dat o boală la ochi (eu fiind medic oftalmolog) şi nu în altă parte? Care-i mesajul? Lucru pe care aveam să-l înțeleg curând. Mă rugam în fiecare clipă Bunului Dumnezeu să-mi dea o soluţie, să mă îndrume spre medicii care mă pot ajuta să înţeleg ce se întâmplă cu mine. Aşa că soțul meu a sunat şi a fixat o întâlnire cu un medic profesor care se ocupă de vazuri de boli rare în oftalmologie. Ajunsă la el, după noi examinări, diagnosticul celor din Bruxelles este infirmat şi mi se explică că-i vorba de o manifestare autoimună foarte rară.

Pun aceeași întrebare de care îmi era foarte teamă, întrebare pe care o pusesem și celor din Bruxelles şi anume dacă toate acestea pot fi manifestări în cadrul unui cancer. Şi după cum mă așteptam răspunsul a fost: da, e posibil, dar totuşi să nu mă sperii că poate fi şi altceva mai puțin grav. A doua zi am făcut un computer-tomograf general care a pus în evidenţă un chist suspect, lucru confirmat mai apoi de RMN şi PET-scan. Apoi lucrurile au urmat foarte repede: trei operații şi o chimioterapie. Atunci am înțeles de ce totul a început cu ochii: eu nu aveam nici un simptom de la acel chist, iar Dumnezeu, în bunătatea Lui, mi-a trimis un semn ca să încep tratamentul înainte de a fi prea târziu. Şi a făcut ca acel semn să fie în cadrul meseriei mele, ca să mă îndoiesc şi să nu „stau liniștită” încă 4-5 luni, aşa cum au spus cei din Bruxelles. Tot ce crezusem până atunci s-a răsturnat: am realizat că eu nu pot controla nimic, că tot ce aveam era prin bunătatea lui Dumnezeu şi nu prin „meritele” mele şi că tot ce ne dă este spre binele nostru.

Din păcate, tratamentul cancerului nu oprea evoluția bolii la ochi, boală foarte rară şi fără tratament. Toate cazurile (foarte puține la număr) prezentate în publicațiile medicale arătau același lucru - orbire în maxim 6 luni. Se încercaseră mai multe tratamente, însă nici unul cu efect. Vederea la ochiul drept era aproape pierdută când a început să fie atacat și ochiul stâng într-un ritm galopant, toate acestea făcând loc unei mari deznădejdi. Văzând toate acestea, soțul meu a hotărât să plecăm urgent la Eghina şi să cerem ajutorul Sfântului Nectarie. Am petrecut trei zile frumoase, pline de har, de linişte şi pace în preajma Sfântului Nectarie şi a Sfântului Efrem cel Nou. La întoarcerea acasă, toate aceste sentimente ne-au însotit, am simțit dragostea lui Dumnezeu, toate grijile le-am lăsat la o parte, aveam sentimentul că cineva Puternic şi Bun ne veghează. Am început tratamentul experimental pentru ochi (fără prea mari şanse) dar era singurul lucru omenesc pe care-l puteam încerca.

La Mănăstirea Sfântului Nectarie, maica stareță mi-a spus să mă dau în fiecare seară pe ochi cu ulei de la Sfântul și să fac semnul Crucii și să cred cu tărie că Dumnezeu mă va vindeca. Şi ușor degradarea vederii (ajunsesem să nu mai văd fețele copiilor mei, să-mi fie greu să merg, televizorul era doar niște pete de culoare) s-a oprit. Mai mult, după câteva luni, am început să văd din ce în ce mai clar, şi „luminiţele” să se estompeze. Şi aşa, spre slava lui Dumnezeu, la doi ani după începerea problemelor, nu numai că n-am orbit, dar vederea s-a întors la normal. Mi-aduc aminte că o întrebam pe mama mea printre suspine - ce o să fac când o să orbesc? Şi ea îmi răspundea liniștită, cu mare credință, că Dumnezeu e Mare şi Bun şi că știe El de ce am nevoie, că eu trebuie doar să mă rog şi să-I dau Slavă. Iar eu în necredinţa mea îmi spuneam că Dumnezeu e Mare şi Bun, dar boala asta nu are leac în lume, că mama săraca nu știa asta, dar de fapt eu eram cea care nu ştia că Puterea lui Dumnezeu este peste tot, că nu există boală sau suferință fără leac în faţa Domnului.

Astăzi când mă trezesc și deschid ochii și văd în fiecare secundă, în fiecare clipă, minunea pe care Dumnezeu în Marea Lui Bunătate a făcut-o cu mine, Îi mulţumesc şi Îi dau slavă în orice moment pentru tot ce ne-a dăruit, Îi mulţumesc că mi-a trimis un părinte duhovnic care să mă ajute să înţeleg şi să simt Dragostea şi grija lui Dumnezeu, şi o familie duhovnicească minunată, ale cărei rugăciuni puternice de la Candelă m-au însoţit şi ajutat în momentele grele.

Când am făcut ultimul control la ochi, profesorul s-a uitat în acte şi mi-a zis mirat că nu înțelege cum, dar totul a revenit la normal şi că vrea să publice acest caz. Dar eu știam şi am înțeles că asta este o minune de la Dumnezeu, și că vreau şi eu să public acest lucru, dar nu în același loc-publicații medicale- căci, deşi e meseria mea pentru care m-am pregătit atâția ani, cred cu tărie că nu medicina mi-a redat vederea, ci Bunul Dumnezeu.

Acum doi ani de zile, de câte ori auzeam de un caz de vindecare miraculoasă, medicul din mine încerca să găsească explicații „logice”. Acum știu că simplul fapt că trăim, vedem, ne mişcăm, simţim, că fiecare clipă din viața noastră este de fapt o minune de la Dumnezeu pe care trebuie sa-L slăvim cum se cuvine.

Ştiu că am cale lungă de parcurs, dar mai ştiu şi că Dragostea lui Dumnezeu pe care o simt în fiecare moment, va face ca totul să fie bine şi că puterea rugăciunilor celor dragi şi a celor de la Candelă (cărora le mulțumesc din suflet) este mare.

Mă rog preabunei Născătoarei de Dumnezeu să ne mântuiască şi să mijlocească pentru noi la Fiul ei și Sfinților Nectarie, Efrem cel Nou şi Luca al Crimeei, care au fost grabnic ajutători, să mă ierte că am întârziat cu mărturia mea, şi să ne fie în continuare ocrotitori.

D. T. , Parohia "Toti Sfintii", Belgia

Vindecare miraculoasa

Doresc să mărturisesc o minune trăită cu puţin timp înainte. La un control de rutină am descoperit că am un ovar polichistic şi fibrom uterin. La recomandarea medicului ginecolog am facut analize, iar rezultatul a fost şocant, aproape 95 la sută cancer ovarian malign. M-am speriat foarte tare, nu dormeam şi nu mă puteam linişti deloc. Am plâns şi l-am rugat pe Dumnezeu, pe Maica Domnului, pe Sfîntul Efrem cel Nou şi pe toţi sfinţii să mă ajute. Am rugat-o si pe prietena mea, Nicoleta din Belgia, sa ceara fratilor ei din parohia "Toti Sfintii" si de la "Candela rugaciunii" sa se roage pentru mine.

A doua zi am făcut din nou ecograf şi- mare minune!- nu s-au văzut decât cîteva chisturi mici, iar fibromul dispăruse total. Doctoriţa mi-a spus să repet analizele de sânge, timp în care am apelat iar la rugăciunile dumneavoastră şi ale prietenilor. Simţeam că nu pot să lupt singură, simţeam că mă prăbuşesc. Rezultatele analizelor au ieşit bune. Am trăit o mare minune, pe care nu o voi uita niciodată. Ştiu că v-aţi rugat mult pentru mine. Nu am cuvinte să-i mulţumesc lui Dumnezeu şi dumneavoastră pentru rugăciuni. În faţa unor astfel de trăiri, cu adevărat cuvintele nu au putere să exprime ceea ce simte un om. Sunt convinsă că pentru rugăciunile Maicii Domnului, ale părintelui meu duhovnicesc şi ale dumneavoastră, Dumnezeu a făcut o mare minune, deşi nu meritam. De atunci nu am mai mers la doctor, mi-a fost de-ajuns rezultatul, trăiesc cu încrederea totală în Dumnezeu şi mă las în voia Lui. .

Vă mulţumesc din suflet pentru jertfă şi susţinere şi îmi cer iertare pentru faptul că nu am aşternut în scris mai devreme, cele întâmplate. Vă pomenesc mereu în rugăciunile mele şi doresc să vă dăruiască Dumnezeu multă sănătate şi tot ce vă este de folos spre mântuire. .

Dorina.

De vorbă cu un Sfânt...

Acum un an și jumătate, în luna februarie, am primit o comandă pentru o icoană cu un martir al închisorilor comuniste din România. Numele lui este Valeriu Gafencu care, după suferințe greu de imaginat, moare răpus de tuberculoză în penitenciarul- sanatoriu, în data de 18 februarie 1952.

De-a lungul activității mele am încercat pe cât a fost posibil să evit comenzile cu sfinții recenți sau necanonizați de Biserică. Motivul principal pentru care evit astfel de icoane este acela că mă consider nevrednic din toate punctele de vedere, atât tehnic, cât și duhovnicesc. Realizarea icoanei unui Sfânt contemporan presupune o maturitate artistică și duhovnicească la care eu nu am ajuns. De asemenea, pentru că vorbim de un sfânt recent, existența unor repere în iconografia veche este exclusă. Acest lucru mărește enorm responsabilitatea iconarului pentru icoana care urmează să fie vazută de un număr foarte mare de oameni. Dar, precum spune Pr Galeriu Constantin, în viață e ușor să renunți, dar e greu sa refuzi. Nici eu nu am putut refuza această comandă. Și aceasta nu din motive financiare, pentru că aveam alte icoane mult mai ușor de realizat și într-un timp mult mai scurt.

După îndelungate cercetări timp de aproape două săptămâni pe ambele planuri, spiritual și tehnic, încă mă aflam în impas nestiind cum să realizez mai bine această icoană. În viața familiei mele, între timp, reapare o problemă de sănătate a fetiței mai mici, Maria, atunci în vârstă de 12 luni. De această dată mult mai grav și cu o teamă reală a mea și a soției că o putem pierde.

Din motive total stupide pe care nu vreau să le amintesc medicii din acel spital amână momentul unei intervenții urgente care ar fi oprit agravarea stării fetiței noastre Eram conștienți de repercusiunile unei amânări din experiența anterioară când un medic foarte bun a intervenit în regim de urgență pentru a evita complicații cu urmări ireversibile. În cazul bebelușilor situația poate scăpa foarte ușor de sub control.

După o zi întreagă în spital în care vedeam că cea mică este din ce in ce mai grav bolnavă, la ora 12 noaptea plec spre casă și o las pe soție cu cea mică, urmând să revin a doua zi.

Ajuns acasă, epuizat psihic, fizic si spiritual mă așez în genunchi și îmi aduc brusc aminte de icoana cu Sf Valeriu, care era o povară in plus.

Revoltat din cauza situației în care ne aflam îndrăznesc într-un dialog cu Sf. Valeriu să îi spun că dacă este cu adevărat Sfânt și dacă el vrea ca eu sa îi pictez această icoană, trebuie să ne ajute ca a doua zi fetița noastră să fie acasă.

Vă spun sincer că în acel moment eram conștient că ceream un lucru imposibil pentru că din experiența anterioară cea mică stătuse o săptămână întreagă în spital cu perfuzii și sub supravegherea medicilor.

Am accentuat că dacă cea mică nu se întoarce acasă a doua zi o să refuz să mai iau acea comandă și să pictez icoana.

Eram conștient de Sfințenia lui având și confirmarea părintelui meu duhovnic care a spus că dacă Valeriu Gafencu nu este Sfânt, noi nu avem nicio șansă.

Țin să menționez că încă din timpul vieții era numit "Sfântul Închisorilor", lucru unanim recunoscut atât de colegii săi de suferință, cât și de către angajații penitenciarului.

Dupa ce am citit Paraclisul Maicii Domnului și Acatistul Sf Valeriu, am promis că dacă Sfântul va răspunde rugăciunii mele, voi picta icoana și jumătate din prețul acesteia îl voi dona celor nevoiași. Am promis, de asemenea, că niciodată nu mă voi îndoi de sfințenia sa și de ajutorul Lui Dumnezeu în viața noastră.

După rugăciune, atât eu, cât și soția mea care era la spital cu cea mică primim un gând ca o salvare cum că ar fi bine să transferăm fetița la spitalul din Luxemburg unde a fost tratată și prima dată.

A doua zi de dimineață ajung din nou la spital și din păcate niciun medic nu o văzuse încă (după 24 de ore), ci doar asistente deși situația era din ce în ce mai gravă. Pediatrul nostru ne trimisese la cel mai apropiat spital tocmai datorită gravității situației in care se afla cea mică. Fetița era aproape leșinată și epuizată de boală.

Intr-un târziu un medic o vede și ne confirmă că infecția a ajuns la rinichi , lucru de altfel de așteptat luând în calcul amânarea unei situații de urgență.

Între timp i-am spus soției de înțelegerea mea cu Sf. Valeriu. Și ea, ca și mine de altfel, era convinsă că acest lucru este imposibil și atât de departe de situația în care ne aflam.

În momentul în care medicul ne-a confirmat gravitatea situației, am ascultat gândul care ne-a venit la amândoi în același timp cu o seară înainte și am transferat fetița la spitalul din Luxemburg, asumându-ne toate consecințele acestei decizii.

Aici când am ajuns, în mod minunat, medicul de gardă care a preluat cazul Mariei era chiar cel care o ajutase și prima dată.

În regim de urgență reușesc să-i pună perfuzii și, iarăși în mod minunat, cea mică începe să își revină și febra începe să scadă.

Suntem bucuroși că Sf. Valeriu ne-a îndrumat să schimbăm spitalul. La câteva ore, doctorul ne spune că, daca totul e bine, putem pleca acasă cu toții, urmând să o aducem zilnic la spital pentru administrarea perfuziei și tratarea în ambulatoriu.

Brusc ne-am amintit de Sfântul Valeriu și nu ne putem stăpâni lacrimile, conștienți că a făcut o minune în viața noastră.

A doua zi Maria era fericită că se afla acasă și că tot coșmarul prin care trecuse era lăsat în urmă.

Vreau să menționez un lucru foarte important. Din primul moment în care am ajuns la spital, l-am anunțat pe Părintele nostru Duhovnic să ne pomenească în rugăciunile personale și cele comune din parohia din care facem parte. În parohia noastră, aproape toți fratii si surorile se roaga la "Candela rugaciunii". Această rânduială de rugăciune se desfasoara pe toată durata nopții și fiecare membru înscris, timp de o oră rostește anumite rugăciuni. Apoi alți membri preiau ștafeta din oră în oră până dimineață. Și astfel pe tot timpul nopții o parte din frați se roagă neîntrerupt pentru întreaga comunitate.

Bucură-te, multpătimitorule Valeriu, întărire a celor prigoniţi pentru Hristos

Daniel