Candela Rugăciunii

Noi alegem să-I urmăm lui Hristos, iar El va alege pentru noi

„Să îmbrăcăm toate armele lui Dumnezeu”

Vremurile noastre încep să se asemene tot mai mult cu primele secole ale creştinismului. Păgânismul se răspândeşte cu viteza internetului. Ateismul antihristic cucereşte tot mai mult teren în mentalul colectiv, iar creştinii, ori cei ce se dovedesc a fi normali, sunt tot mai puternic marginalizaţi. Din ce în ce mai mult, dictatura corectitudinii politice asupreşte creştinii, şi libertatea de conştiinţă persecută pe cei ce susţin că păcatul nu este virtute sau că cele împotriva firii nu de Dumnezeu au fost lăsate, ci de diavolul.
Ce putem face, singuri, cu braţele goale, mici şi neputincioşi, în faţa Răului dezlănțuit? Nimic altceva decât au făcut creştinii din primele veacuri de după Înălțarea lui Hristos la Ceruri. Nu putem face altceva decât să ne poziţionăm într-o altă perspectivă, cea a veşniciei, intrând în oastea lui Hristos, Cel ce a biruit lumea. Căci cea mai mare păcăleală pe care a putut să o sufere creştinul în lumea aceasta a fost aceea ca să creadă că războiul a încetat.

Încă este război, un război care nu a încetat şi probabil că nu o să înceteze niciodată până la sfârşitul veacurilor. Un război însă tot mai puţin evident astăzi pentru cei cuprinşi de spectacol şi divertisment, de griji şi de tot felul de planuri privind ziua de mâine, pentru un viitor fără de nici un viitor. Dar, dacă ne uităm la mintea oamenilor cât de mult s-a stricat, dacă vom căuta la mulţimea familiilor destrămate şi la neliniştea care a pătruns în lume, putem înţelege că suntem în plin război, un război continuu, de fiecare zi şi fiecare ceas, unul care face astăzi sute de milioane de victime. Iar dacă dobândim această conştiinţă, primul lucru pe care îl vom înțelege, şi poate cel mai important din viaţa noastră, este că trebuie să îmbrăcăm, după cum ne îndeamnă Sfântul Apostol Pavel, toate armele lui Dumnezeu şi să ieşim cu curaj la luptă. Căci, „războiul este permanent si întotdeauna este nevoie ca ostașii lui Hristos să aibă armele asupra lor. Nu este zi sau noapte, nici măcar o clipă în care acest război să înceteze; fie că mâncăm, fie că dormim, fie că lucrăm, fie că ne rugăm, în toiul luptei suntem” (Sfântul Simeon Noul Teolog)

„În sfârşit, fraţilor, întăriţi-vă în Domnul şi întru puterea tăriei Lui. Îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului. Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh. Pentru aceea, luaţi toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotrivă în ziua cea rea, şi, toate biruindu-le, să rămâneţi în picioare. Staţi deci tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul şi îmbrăcându-vă cu platoşa dreptăţii. Şi încălţaţi picioarele voastre, gata fiind pentru Evanghelia păcii. În toate luaţi pavăza credinţei, cu care veţi putea să stingeţi toate săgeţile cele arzătoare ale vicleanului. Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu. Faceţi în toată vremea, în Duhul, tot felul de rugăciuni şi de cereri, şi întru aceasta priveghind cu toată stăruinţa şi rugăciunea pentru toţi sfinţii” (Efeseni 6, 10-18).

Dacă urmărim atent, vom remarca faptul că Sfântul Apostol Pavel nu face doar o referire metaforică la război şi la armele care trebuie folosite. Ci fiecare armă trebuie să aibă o funcţie specifică în acest război pe care îl ducem. Din arsenalul obişnuit al unui soldat roman al vremii lipseşte însă suliţa. De ce oare? Tocmai pentru că aceasta nu este o armă de apărare, ci este specifică atacului. Si înțelegem de aici că un creștin nu trebuie să ducă o luptă ofensivă după legile războaielor clasice, căci biruința unui creștin este să stea împotriva răului, să reziste în fața răului, să se delimiteze de rău, prin aceasta manifestându-şi dorinţa de a fi cu Hristos, Care va putea, astfel, să biruiască prin noi. Căci, de fapt, Hristos este Biruitorul.

Biruința este deja a lui Hristos. Creștinului îi rămâne „doar” să se îmbrace în Hristos și să-și asume - prin alegerile sale, prin asceza sa ă această biruință. Oare nu asta ne-au arătat mărturisitorii din temnițele comuniste? Ei nu au făcut decât sa stea împotriva Răului din afară şi din lăuntrul lor, luptând sa se delimiteze categoric de el, nevoindu-se după puteri. Iar Hristos a strălucit biruitor în fiecare dintre ei.

„În război nimeni nu se luptă de unul singur”

Mulți se întreabă „Care trebuie să fie implicarea creștinului în politică?”. Răspunsul nu poate fi altul decât cel pe care ni-l dă Sfântul Apostol Pavel: creștinul se implică în politică prin asceză! Desigur, aceasta neînsemnând să renunţe la rolul lui de cetăţean în viaţa cetăţii.

Sigur că suna banal. Însa această asceză (care începe si se încheie cu rugăciunea) trebuie trăită cat se poate de concret, în primul rând în lupta cu propriile patimi.

„Asceţii sunt singurii misionari ai Ortodoxiei”, ne spune Sfântul Iustin Popovici. „Nevoinţa este singura ei şcoală misionară. Ortodoxia înseamnă efort ascetic şi viaţă, şi doar prin acestea două misiunea ei este transmisă mai departe şi împlinită. Trăirea nevoinţei ar trebui să fie misiunea lăuntrică a Bisericii noastre printre oameni.”

Ce vrem să spunem cu toate acestea? Ce putem face concret?

În primul rând, să luptăm ca în fiecare zi să aducem cât mai mult gândul la Dumnezeu. Prin rugăciuni, dar şi prin lecturile din Evanghelie, din vieţile sau cuvintele sfinţilor. Pe urmă, oriunde ne aflăm şi orice am face să spunem şi o rugăciune scurtă, un „Doamne, miluieşte!” sau „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”, ori altă rugăciune închinată Maicii Domnului sau sfântului la care avem evlavie. Să ne păzim, de asemenea, conştiinţa, ca să ne putem împărtăşi cât de curat cu Trupul şi Sângele Mântuitorului, spovedindu-ne cât mai des. Iar în privinţa grijilor, să le mai lăsăm şi Domnului, căci vom vedea că El poate mult mai repede să ne rezolve problemele, mai ales pentru că noi nu ne mai gândim obsesiv la ele.

Această pregătire, această asceză personală este esenţială, dar în război nimeni nu se luptă de unul singur. De când este lumea, oamenii s-au adunat pentru a se apăra împotriva duşmanului comun. Mai întâi în cete mai mici de câteva zeci de persoane, pentru a se ajunge la oşti de mii şi zeci de mii. Şi creştinii primelor veacuri procedau tot aşa. Peste tot, în grupuri mai mici sau mai mari, se adunau pentru a se ruga împreună Domnului.

Luând aminte la toate acestea, credem că a sosit vremea să ne asumăm condiţia de   oșteni ai lui Hristos, într-un mod organizat, cu strategie, consecvenţă şi seriozitate. Astfel, atunci când va fi nevoie, la un sunet de corn, putem să strângem rândurile pentru o luptă organizată, bine condusă, cu sorți de izbândă.

„Unde sunt doi sau trei, adunaţi în Numele Meu...” Matei 18:20

Cum se va putea împlini lucrul acesta într-o lume în care, deşi putem circula cu cea mai mare viteză, lipsa timpului şi aglomerările urbane ne împiedică să ne întâlnim şi să ne adunăm la rugăciune? Soluţia pe care am găsit-o, cu ajutorul lui Dumnezeu, inspirată după modelul mărturisitorilor din închisorile comuniste, este rugăciunea „candelei nestinse” de fiecare noapte, pe care am prezentat-o în interviul apărut în numărul 67 (august 2014) din revista „Familia ortodoxă” (http://www.familiaortodoxa.ro/2014/08/04/candela-rugaciunii-sau-cum-sa-ne-rugam-pentru-noi-si-intreaga-lume/).

Este vorba de constituirea unui grup de rugăciune, mai mulţi sau mai puţini, care, adunaţi în jurul unui preot, întreţin rugăciunea continuă de fiecare noapte; fiecare două, trei sau mai multe ore pe săptămână, după timpul şi puterea de care dispune.  Acestea credem că pot fi socotite „unităţile de luptă duhovnicească” în zilele noastre. Această rugăciune, această legătură de rugăciune nu ne va putea fi luată de nimeni, decât dacă noi vom renunţa la ea.

Gândiţi-vă cum ar fi ca în fiecare oraş din ţară să se constituie astfel de „candele”, iar toţi aceşti adevăraţi oșteni ai lui Hristos să aibă o legătură între ei, prin conducătorii acestor grupuri. Oare nu ar putea fi socotită aceasta o adevărată armată a lui Hristos, care are câteva zeci sau sute de plutoane şi câteva zeci de mii de luptători? Astfel că, în momentele critice pentru viaţa poporului nostru, această rugăciune în comun, în care toţi cei implicaţi se roagă pentru acelaşi lucru, va putea avea o importanță crucială. De asemenea, când cineva se va ridica împotriva noastră, a creştinilor, nu putem decât să-l pomenim în faţa lui Dumnezeu; la fel vom face si cu cel care ne va reprezenta in planul socio-politic, luptându-se pentru a ne apăra demnitatea şi conştiinţa creştină în societate.
Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos ne îndeamnă la aceasta: „Grăiesc vouă că, dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ în privinţa unui lucru pe care îl vor cere, se va da lor de către Tatăl Meu, Care este în ceruri. Că unde sunt doi sau trei, adunaţi în Numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” Matei 18:19-20. Daca lucrul acesta e valabil pentru doi sau trei, atunci cu cat mai mult va fi auzită rugăciunea dacă douăzeci de mii de oameni vor pleca genunchiul pentru o anumită cerere? Sau dacă zece mii de preoţi vor pomeni la Proscomidie pe acelaşi om?

Credem că aceasta este o cale de aur prin care cu adevărat putem a ne apăra şi prin care putem susţine războiul care este şi care va veni cu putere din ce în ce mai mare asupra noastră. Pentru ca să constituim aceste „candele” de rugăciune continuă nu ne trebuie nici bani, nici presă, nici lobby la Parlamentul României sau la cel European. Ne trebuie doar credinţă în Dumnezeu, o credinţă lucrătoare, şi puţin spirit de jertfă. Dacă acum nu vom putea face măcar această puţină jertfă, oare vom fi în stare să-L mărturisim pe Hristos renunţând la toate, şi chiar la libertate şi la viaţă, în vremurile care bat la uşă?...
Nădăjduim ca mesajul nostru să ajungă nu numai la ortodocşii români din ţara noastră, ci cât mai departe, oriunde Ortodoxia trăieşte prin câţiva dintre mărturisitorii ei. Când ortodocşii din întreaga lume se vor organiza ca să se roage împreună după această lucrare a „candelei”, când vom hotărî anumite zile de post negru şi rugăciune pentru oprirea prigoanei împotriva creştinilor din zone precum Siria şi Irak, altul va fi cursul istoriei. Aceasta credem noi că trebuie să fie mărturia noastră creştină a timpurilor pe care le trăim, conştientizând că războiul acesta global care este dus împotriva omului, a normalităţii, nu este altceva decât lupta pe care cel rău o duce pentru a-şi supune lumea, pentru a o îndepărta de Hristos. Căci, întru El, stăpânitorii întunericului acestui veac ştiu că nu ne pot face nimic.